– Hai, frate,
să ne facem aripi de paie
şi să jucăm
între focuri
cu ochii închişi, închişi
– Hai, soră,
să ne facem coroane de piatră
şi să facem dreptate
apelor
cu ochii închişi, închişi
– Apă, frate?
– Focuri, soră?
– Nu merg, frate
– Nu vin, soră
– Mă dor aripile, frate
– Mă dor valurile, soră
Fulgurant pricep. Discontinuu. Uit permanent. Dar dintre toate nepriceperile, cea mai îndărătnică e nepriceperea de a fi cu bucurie zilnică. După cum bine aflu, moartea foarte-aproapelui te învaţă nu cum se moare, ci cum se trăieşte – te învaţă priceperea de a fi cu bucurie. Zilnic.
Ca doi ochi de fereastră ce se privesc unul pe altul – iată întâlnirile noastre dintre om şi om, de la întâlnirea văzută până la ultimul suflu audibil.
Ca un ochi de fereastră ce are, de ambele părţi, aceeaşi privelişte şi acelaşi privitor – iată moartea.
– Hai, frate,
să ne facem aripi pe viaţă
şi să jucăm
între zile
cu ochii deschişi, deschişi
– Hai, soră,
să ne facem coroane de iarbă
şi să facem dreptate
zilelor
cu ochii deschişi, deschişi
– Viaţă, frate?
– Moarte, soră?
– Îmi cresc aripile, frate
– Cresc cu valurile, soră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu