marți, 14 iunie 2011

GRAŢIA DE A TRĂI, FORŢA DE A ALEGE- Horia Ţurcanu

Trăim crezând că suntem doar nişte corpuri rătăcite într-o lume densă, a cărei singură lege e lupta, singuri într-un univers advers şi că finalul este, pur şi simplu, dispariţia. Neantul. Frica este principiul care ne articulează întreaga existenţă. Atunci când crezi că eşti separat de marele rest, frica este firească. Separare înseamnă frică, după cum conştiinţa uniunii şi simţirea ei, aceasta se cheamă iubire.
Vorbim mult despre iubire, dar o trăim prea puţin. Rătăcim mult pe cărările întunecate ale fricii şi ale disperării, dar prea rar trăim momentele deschise ale revelaţiei a ceea ce suntem cu adevărat. Mereu căutăm ceva, pe dumnezeu, sinele sau iubirea, adevărul, sau libertatea, sau frumuseţea, crezând că toate acestea sunt înafara noastră, undeva, într-un spaţiu străin şi exterior. Credinţa în separare creează frica şi căutarea.
Prizonieri ai acestei iluzii, că ceva ne lipseşte şi trebuie găsit, jucăm jocul umanului rătăcit pe parcursul a mii de vieţi. Experienţele se adună. Încarnăm mii de roluri pe care le jucăm unii faţă de alţii, până când, într-o bună zi, descoperim actorul care creează toate aceastea, entitatea superbă, transcendentă, cea care are experienţa coborârii în densitate, a identificării totale cu rolurile pe care le joacă. Este marea revelaţie. Ne descoperim Sufletul pe care l-am numit atât de mult timp „dumnezeu”, pe care l-am crezut îndepărtat şi străin şi judecător. Descoperim marea ruptură în noi înşine. Iluzia. Noi înşine suntem tot ceea ce am căutat vreodată.
Este clipa de graţie. Toată boala, toată suferinţa, toată căutarea nu a fost decât un dans interior al descoperirii de sine a Sufletului. Toate rolurile pe care le-am jucat vreodată se află încă în interior şi sunt vii, dar toate n-au fost decât experienţe care ne-au transformat în ceea suntem acum. Putem simţi drama rolurilor altora, căci noi înşine am trăit-o. Aceasta este compasiunea. Dar ştim acum ceea ce suntem. Şi mai ales ştim că separarea nu a existat niciodată, că totul nu a fost decât un uluitor dans interior al Conştiinţei. Nu a existat niciodată moarte, căci pur şi simplu nu putem muri. Moartea nu a fost decât sfârşitul câte unui rol pe care l-a jucat marele actor.
Frica de moarte se spulberă, şi abia atunci descoperim viaţa. Nu aceea a aspectelor noastre interioare, ci viaţa marii Fiinţe care suntem, a actorului transcendent care a jucat toate rolurile timp de mii de vieţi. Aceasta este întoarcerea Acasa.
Este momentul în care descoperim că lucrurile nu au fost niciodată aşa cum am crezut. Că a trebuit să ne scufundăm în iluzia morţii pentru a descoperi Viaţa, în iluzia fricii pentru a descoperi Iubirea, în iluzia întunericului pentru a descoperi natura luminoasă a Fiinţei. Am ales să credem că suntem nimic pentru a trăi în cele din urmă experienţa lui Tot. Descoperirea Adevărului, a Întregului este singura vindecare posibilă.
Cum se transformă o poveste a morţii, într-una despre viaţă? Cum se transformă o poveste despre boală, într-una despre Vindecare, o poveste despre umbră, într-una despre lumină? Frica şi iubirea sunt împreună în noi înşine, feţe ale aceleiaşi monezi. Cine credem că suntem? Putem, cu adevărat, alege.
Tu, cel care citeşti aceste rânduri, respiră adânc energia locului în care te afli, simte-o, apoi priveşte împrejur. Aici, cineva a ales Iubirea, Adevărul şi Viaţa. Energia pe care o simţi este aceea a Revelaţiei, a Vindecării, a Întregului. Respir-o adânc pentru ca într-o bună zi s-o poţi recunoaşte. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu