COPACUL LUI COSMIN- Renee Renard

PLEC SA-MI VAD ULMUL- Raluca

Pe dealurile din jurul Vienei, stejarul, alunul, teiul, ulmul, nucul si alti copaci formeaza o hora a zodiacului druidic. Patrunzi in cercul descris de ei si-ti cauti dublul vegetal, rotind privirea de jur imprejur. Te recunosti sau nu de la prima vedere si afli de la un pom cum esti tu ca om.

 Ulmul e frumos si inalt, zvelt, impozant chiar. Infloreste devreme, inaintea altor copaci si are floare in forma de cupa.

Omul–ulm e jovial, corect si loial. E nonconformist. Nu merge pe carari batute. E pozitiv, calm si idealist. Este adeptul tolerantei si are un deosebit simt al dreptatii. E temperamental, pasional si fidel familiei.

Cosmin e ulm si de cate ori plecam la Viena pentru investigatii, spunea:

“Plec sa-mi vad ulmul!”

From: Cosmin Lungu <clungu_ro@yahoo.com>
Subject: zdruncinat, dar in viata
To:
Date: Monday, November 17, 2008, 3:46 PM

Draga, draga la toti                          Am iesit din spital si nu mai vreau sa ma intorc acolo niciodata. Prima punctie la ficat nu a reusit, pt ca Herr Lungu kolabiert (adica a lesinat intins pe masa de operatie) dupa cateva injectii in regiune si niste marcaje. L-a speriat zdravan pe medicul de la capul lui, mai ales ca pacientul Herr Lungu nu a reusit sa se exprime bine prin ce trece. In ciuda insistentelor lui Herr Lungu sa se reia procedura, pentru ca in caz contrar ar fi insemnat ca sederea in spital i se prelungeste, herr doctor a zis raspicat NEIN, ca m-a vazut alb ca varul, rece si transpirat. Raluca a fost chemata si ea de urgenta sa talmaceasa in germana engleza mea neclara. Inapoi cu patul in salon, pe drum disperarea mea la cote maxime, acolo ein zwei polizei o perfuzie in vene, de jur imprejur medici si asistente, pipait, intors pe toate fetele si dosurile, Raluca scoasa afara, eu super speriat. Mi se spune ca asta e, voi sta mai mult cu o zi (nu pot descrie starea mea), ziua urmatoare a doua incercare (cu o anestezie partiala – un fel de drogare). A doua oara a iesit bine (sar peste detalii), dar dupa ce efectul de drog a trecut, sa te tii durere! Nu puteam sta in picioare, asa ca imi venea greu sa cred ca ziua urmatoare (cand mi se dadusera asigurari ca plec) voi parasi spitalul. Singura mea grija se concentra pe asta: daca e normala durerea si daca trece pana ziua urmatoare. N-am avut parte (de data asta) de medici si asistente binevoitoare. Una m-a repezit elegant spunand-mi Mr Lungu, I dont know every patient and I am tired, I am here from yesterday evening, un asistent imi raspundea la intrebarea mea obsesiva cu raspunsul lui obsesiv: Mr Lungu, I ask you if you want a pain killer! Pai sa fie killer atunci, ca altfel nu ne intelegeam. Pe Raluca nu vroiam sa o las sa plece, as fi legat-o de pat, a urmat o seara lunga, dureroasa si tematoare, iar a doua zi Herr Lungu a strans din dinti, a zambit a bine, s-a incaltat ostentativ cu pantofii de la ora 8 dimineata (desi externarea era pe la 13) si a zis in sinea lui crew, prepare for departure. Durerea mai cedase, nu de tot, insa Lungul din salonul 18 Konrad (cand unul din brancardieri l-a carat prin spital cu patul si l-a luat altul, l-a intrebat daca e din 18 K – de verificare – Herr Lungu a inteles ca il intreaba de ziua de nastere) nu vroia sa ofere niciun motiv de prelungire a sederii.            Acum, lasand gluma la o parte, nu mai vreau zuruck acolo. Ce urmeaza: o asteptare de cateva zile, pana vine rezultatul de la biopsie si aflu cum il cheama pe inamic, cat e de agresiv cu mine, unde e calcaiul lui Ahile si ce se poate face. Ma straduiesc sa fac progrese in gandirea pozitiva, sa respect cat mai strict retele de alimentatie sanatoasa, ma bucur de fiecare data cand sunt mai in forma (asa cum se intampla cand scriu mailul asta) si inca n-am renuntat la a crede ca lucrurile se pot schimba brusc si in bine. Mai presus de toate, n-am renuntat la planurile mele de viitor.                             Cu drag, dintr-o Viena frumoasa, insa pentru mine devenita neademenitoare.       Raluca & Cosmin

OCHII LUI COSMIN- Suzana Fantanariu

Lmina ochilor Tai din negura lumineaza, creioanele asteapta flacara degetelor tale sa ne scrii, sa ne de-scrii ca altadata....

OGLINZI PARALELE- Raluca

          După pierderea ochiului, dincolo de motivul care a generat-o şi care continua să existe ca ameninţare permanentă, confruntarea cu strada, cu oamenii, a fost o probă majoră pentru Cosmin. Şi pentru mine. 

            Imediat după operaţie, am aflat că proteza nu va fi o soluţie, cel puţin în următorul an. În cazul lui Cosmin,  protezarea era imposibilă în Europa, pentru că în nicio ţară nu se făceau proteze care să umple întreaga cavitate a orbitei, rămasă goală în urma enucleaţiei. America ar fi fost o şansă, dar proteza nu era, la momentul respectiv, o prioritate. Şi atunci, ce rămânea? Epiteza era o soluţie butaforică şi inestetică. Bandajul-  era o variantă provizorie, cam stridentă, dar mult mai uşor de tolerat, prin faptul că oferea un răspuns convenabil celorlalţi. Iar clapa (de pirat) a fost negată şi refuzată  cu vehemenţă.

            În timp, însă, lucrurile s-au schimbat radical. Acceptarea schimbării a venit treptat, odată cu acceptarea de sine, pentru că, de fapt, teama de stradă şi de ceilalţi nu a fost decât un reflex exterior al neputinţei interioare de acceptare. Identificaţi fiind cu propriul corp, ne raportăm la el ca la întreaga noastră fiinţă, iar pierderea unei părţi din întreg ne creează dezechilibru.

            Imediat după operaţie, atunci când i-a fost dat jos bandajul, Cosmin n-a vrut să ţină în mână o oglindă. Mi-a cerut mie să stau lângă el şi să-i spun „cum arată”. Când doctorul i-a luat jos şi ultimul strat de tifon,  am zâmbit.

-        Nu eşti cu nimic schimbat! Doar ca acum ai un ochi care va sta tot timpul închis!

Pentru mine, într-adevăr nu a fost nicio schimbare, Cosmin era la fel cum îl ştiam, chiar dacă de atunci avea să aibă un ochi mereu închis. Dar, oricât am încercat să-i spun asta, a trebuit să treacă un anumit interval de timp până când el să îşi dea seama că pierderea l-a ajutat să câştige încredere.

Poveştile care urmează sunt etape ale acelui proces de acceptare. Unele sunt povestite de el, altele de mine, iar înşirate cronologic ele ne surprind pe amândoi evoluând. Punctul terminus: Inocenţa copilului, care acceptă viaţa ca pe o manifestare a miraculosului.

***

Date:2008/2/20
Subject:Re:hellohello!
To: Andreea

In ultimele zile am stat mai mult in casa, din cauza bandajului pe care il am mai nou pe fata (radiatiile care mi-au provocat arsuri puternice). Nu se poate sa merg pe strada si sa nu atrag atentia. Ca alternativa, ne-am uitat la  filme piratate de pe net (sunt un pirat cu un domeniu de activitate larg) si ne-am mai ciondanit cand plicitseala era prea mare:)

Azi am intalnit la supermarket doi copii africani (unul mai mic si altul putin mai mare). Fetita mai mica nu s-a abtinut sa strige in gura mare cand m-a vazut, sa ma arate cu degetul si sa ma fixeze neintrerupt mai multe zeci de secunde, iar eu nu m-am abtinut sa nu ma schimonosesc, in asa hal ca fetita a luat-o la fuga :(   Uneori ma lasa nervii :(

(Cosmin)

***

Draga H,

                  Am ridicat azi ochelarii...O alta  mare dezamagire: arata groaznic. Nu-i pot purta. Diferentele dintre lentile sunt atat de mari, ca imi venea sa nici nu ii iau. Una era aproape alba, de mata ce-o facusera, iar cealalta - maro. Dar nu inteleg: tipul stia ca vreau ceva cat mai putin observabil, iar ochelarii astia ii remarci de la 500 de metri...Imi pare rau de banii aruncati pe fereastra. Calin mi i-a dat, insa e ca si cum i-as fi dat de la mine.  Sunt tare necajit. Din casa nu o sa ies fara ochelarii mei negri de soare. Problema e ca deja incepe sa ma supere ochiul sanatos. Atatea sperante imi pusesem in ochelarii astia. :((((((((((((((((((((

(Cosmin)

***

Date:2008/3/16
Subject:vesti din primavara

To: Andreea

De luni am mers la lucru, cu ochelarii de soare pe nas. Nu a fost deloc bine. In ciuda primirii bune de care am avut parte, ma simteam ca un leu in cusca: mergeam dintr-o parte in alta fara sens, ma faceam ca privesc cartile, dar in timpul asta ma gandeam la cu totul altceva, ma baricadam in vestiar si imi stergeam obrajii umeziti.

In fine, marti dimineata s-a repetat povestea si ma gandeam foarte serios la varianta demisiei. Si ca sa fiu impacat ca am facut tot ce am putut, am hotarat de unul singur (strangand tare din dinti) sa imi pun eye-patchul si sa merg in felul asta pe strada, fara Raluca, la serviciu, peste tot. Asa s-a intamplat in cele din urma (privirea inainte, zambetul pe fata, gandul la cei dragi si refuzul de a-mi pasa). Nu am privit nicio fata de om, in afara celor cunoscuti care m-au strigat pe drum sau a colegilor (asta a fost conventia datatoare de curaj). De atunci am mers numai cu eye patchul.

Faze neplacute au mai fost. Alaltaieri, un tip din librarie mi s-a  adresat: „Ce, ai devenit pirat?” (nu-l cunosteam, l-am ignorat).

(Cosmin)

***

Raluca, in schimb, m-a aparat astazi ca un leu. Am mers impreuna la Real, pentru cumparaturi. Fiindca era soare afara, mi-am luat ochelarii de soare si tot asa am intrat si in magazine. Inainte de a iesi din hipermarket, ne-am oprit un pic la Leonardo si cum aveam cosul plin cu alimente, iar intrarea cu cosul in magazin era interzisa, ne-am hotarat sa mergem pe rand. La un moment dat o vad pe Raluca toata rosie de furie, indreptandu-se spre mine ca taifunul. Mi-a zis sa iesim. Pe urma mi-a povestit ca s-a nimerit langa doua vanzatoare care au pus ochii pe mine si au inceput sa comenteze cat de penal si aiurea sunt cu ochelarii de soare inauntru. Raluca s-a abtinut cat s-a abtinut, pana cand nu a mai indurat sa auda cum ma critica si le-a spus de ce port ochelarii de soare. Astea au împietrit si apoi nu mai pridideau cu scuzele.

(Cosmin)

***

            Era o zi călduroasă de duminică. Înainte de a ne întâlni cu familia şi cu prietenii din Arad, am mers, doar eu cu Cosmin, la Mănăstirea Bodrog. Slujba se sfârşise deja, lumea plecase de la Mănăstire. Aproape de locul pe care am parcat noi, a oprit o altă maşină. Au coborât două cupluri tinere, unul dintre ele cu o fetiţă de vreo 3-4 ani. După ţinută, păreau să aibă ca următoare destinaţie după Bodrog, ştrandul. Erau forte gălăgioşi şi o luaseră pe aleea către Mănăstire înaintea noastră. Îi urmam şi noi, la câţiva paşi în spate. La un moment dat, fetiţa a cerut să fie luată în braţe, unul dintre bărbaţi s-a aplecat să o ia pe umeri, moment în care, eu şi Cosmin i-am depăşit.

-        Vezi, tati, azi vin piraţii la biserică, a zis unul dintre bărbaţi şi cu toţii au izbucnit într-un râs strident.

M-am oprit în loc şi i-am privit insistent. Cosmin o luase înainte. S-au oprit şi ei şi au tăcut.

***

În vara lui 2009 ne întorceam de la Vălenii de Munte, unde am fost la unul dintre terapeuţii  găsiţi în paginile Formulei As, de la care Cosmin urma un tratament. A fost un drum lung, obositor şi destul de dezamăgitor.

La întoarcere, trecând pe lângă Haţeg, am oprit la Prislop. Am găsit parcarea Mănăstirii aproape goală, cum de puţine ori ni se întâmplase. Pe drumul spre mormântul Părintelui Arsenie, o măicuţă ne-a spus să intrăm în biserică pentru că unul dintre preoţi binecuvintează pelerinii. Am intrat exact în momentul în care părintele îi miruia pe cei prezenţi şi, pe lângă crucea de mir pe care le-o făcea pe mâini şi frunte, spunea tuturor  câte o vorbă de duh.  Noi, ne-am aşezat în partea dreaptă a altarului, aşteptând să ne vină rândul, cu ochii aţintiţi la icoanele diafane care împodobesc catapeteasma. Chemarea stridentă a preotului ne-a făcut să tresărim. Când ne-am întors privirea spre el, ne făcea semn să ne apropiem.

- Băiete, sper că dacă Dumnezeu ţi-a închis un ochi, ţi l-ai deschis pe cel al minţii! a fost vorba de duh cu care l-a întâmpinat preotul pe Cosmin.

Privirile tuturor s-au întors spre noi. Cosmin a ieşit din Biserică.  Eu aş fi vrut doar să-l întreb pe preot de ce ar face Dumnezeu aşa ceva?

***

Ultima Experienţă

    La Galaţi, în noiembrie 2009, cu o zi înainte de a ne întoarce acasă după o lună petrecută pe malurile Dunării unde am ajuns pentru un tratament de stimulare bioenergetică, am făcut o ultimă plimbare prin oraş. Am parcurs strada Domnească de la un capăt la altul ca într-o plimbare de bun rămas. La final, am intrat în cel mai mare magazin al Galaţiului ca să cumpărăm suveniruri celor dragi. La intrarea în magazin, ne-am întâlnit cu un băiat de vreo 10 ani. El dădea să iasă, noi să intrăm. Surprins de această întâlnire, într-un gest extrem de spontan, drăguţ şi sincer, băiatul a deschis larg uşa, a făcut o reverenţă şi a zis:

-        Poftiţi, domnu’ pirat!

Cosmin i-a mulţumit, l-a mângâiat pe cap şi i-a zâmbit. După expresie, băiatul chiar părea să creadă ca a întâlnit un personaj de film, sau de desen animat

(Raluca)

         M-am simtit relativ putin mai bine si am iesit inainte de pranz prin oras, pe strada Domneasca (bulevardul central - cica e cea mai lunga strada cu tei din Europa). Cladiri frumoase, majoritatea cu influente maure si elene. Mi-a placut locul. La intrare in Winmarkt - magazinul lor cel mai mare - un copil mi-a zis foarte serios, nu in bascalie, la intrare: "poftiti, dle pirat".

 M-am amuzat!

(Cosmin)

INGERUL ALB CU ARIPI MICI- Raluca

-   A venit un înger să mă ia....Zbor..... Zbor cu el şi ameţesc foarte tare! Te rog, ţine-mă de mână!

-   Te ţin! Sunt lângă tine!

-   Ţine-mă strâns. Zborul ăsta mă ameţeşte.....! Sunt în cer, sus de tot.... Ţine-mă, trage-mă jos! Vreau să cobor.........

-   Dacă e un înger cu tine, să nu-ţi fie teamă!

-   E cu mine.... Mă cheamă... Zbor... Ţine-mă de mână!

-  Te ţin de mână! Eşti jos, lângă mine.... Eşti pe pat, eu sunt lângă tine şi te ţin de mână. Dar cred că sufletul tău vrea să zboare...

-  Acum sunt în iarbă.... E foarte verde..... şi moale.... E bine .....în iarbă.... e verde...şi moale....

-   Unde e îngerul?

-  Aici, lângă mine....Mă aşteaptă.....Iar zbor... E ameţitor.... Sunt în cer, acum iar sunt în iarbă... Iar în cer.....în iarbă..... zbor.... O parte din mine e jos, cu tine, alta e sus, cu îngerul........ Ameţesc.... îngerul zboară prea tare. Tu ţine-mă de mână, strâns.... strâns.......  Nu ştiu ce să fac.... să zbor, sau să stau în iarbă, să stau cu tine.... Ţine-mă de mână!..... Lasă-mă!... Ţine-mă.....

-   Nu te gândi la mine! Fă doar ceea ce vrei... Zboară cu îngerul, sau rămâi în iarbă cu mine. Fă cum vrei....

-   Vreau şi-n cer, şi-n iarbă... Dar în cer ameţesc..... Acum sunt într-o livadă.... e înflorită....

-   Odihneşte-te în livadă! E şi îngerul cu tine?

-   Da! El m-a adus aici. O să stau puţin să mă odihnesc....

-   Spune-mi de înger! Cum e îngerul?

-   Îngerul e cu mine, mă aşteaptă....E mare... alb.... are aripi mici ... E în faţa mea..... Iar zburăm...

-   Caută lumina! Încearcă să gaseşti lumina! O vezi? Îndreaptă-te spre ea!

-   Perdele..... sunt multe perdele de lumină şi e greu să zbor printre ele.....Trebuie să le dau la o parte...... Ţine-mă de mână! Să nu mă laşi...

-   Sunt aici, te ţin de mână, tare de tot.... Te las doar dacă vrei să te las... Poate te încurc la zbor...

-   Cine eşti tu? De ce vorbeşti cu mine? Cine eşti?

-   Eu....? Eu sunt Raluca...... soţia ta....

-   Ştiu ca eşti Raluca, ştiu că eşti soţia mea, dar cine eşti? Adică CINE eşti? Nu ştiu cine eşti! Nu ştiu cum să spun.... ştiu cine eşti... dar nu ştiu CINE eşti....... Îngerul mă cheamă....

-     ...............

Nesperat, de-a moartea. Nesperat, de-a viaţa- Anca Pol

–      Hai, frate,

să ne facem aripi de paie

şi să jucăm

între focuri

cu ochii închişi, închişi

–      Hai, soră,

să ne facem coroane de piatră

şi să facem dreptate

apelor

cu ochii închişi, închişi

–      Apă, frate?

–      Focuri, soră?

–      Nu merg, frate

–      Nu vin, soră

–      Mă dor aripile, frate

–      Mă dor valurile, soră

Fulgurant pricep. Discontinuu. Uit permanent. Dar dintre toate nepriceperile, cea mai îndărătnică e nepriceperea de a fi cu bucurie zilnică. După cum bine aflu, moartea foarte-aproapelui te învaţă nu cum se moare, ci cum se trăieşte – te învaţă priceperea de a fi cu bucurie. Zilnic.

Ca doi ochi de fereastră ce se privesc unul pe altul – iată întâlnirile noastre dintre om şi om, de la întâlnirea văzută până la ultimul suflu audibil.  

Ca un ochi de fereastră ce are, de ambele părţi, aceeaşi privelişte şi acelaşi privitor – iată moartea.

–      Hai, frate,

să ne facem aripi pe viaţă

şi să jucăm

între zile

cu ochii deschişi, deschişi

–      Hai, soră,

să ne facem coroane de iarbă

şi să facem dreptate

zilelor

cu ochii deschişi, deschişi

–      Viaţă, frate?

–      Moarte, soră?

–      Îmi cresc aripile, frate

–      Cresc cu valurile, soră

INTERVIU IMAGINAT

Cosmin a organizat, în cele două librării Cărtureşti pe care le-a condus, expoziţii pentru mulţi artişti plastici timişoreni şi nu numai. Pentru a scrie comunicatele de presă ale acelor evenimente, lua artiştilor mici interviuri.  Am selectat, din multele întrebări formulate de el de-a lungul timpului, câteva şi le-am propus participanţilor la proiect să răspundă la câte cred de cuviinţă.

Fiecare postare va cuprinde câte o întrebare din acest interviu imaginat, iar pe măsura ce vor veni răspunsurile, ele se vor adăuga celor existente deja.

(Cosmin): Dacă până la urmă viaţa e o probă de 

                 viteză şi nu una de   maraton, de rezistenţă?

-Elena Jebelean:

Atât de tare îmi voi încetini viaţa

până când ai să strigi

ca să mă găseşti.

O, ai să mă cauţi, ai să mă cauţi,

alergând de jur-împrejurul dragostei noastre

cu inima făcută scorbură,

până când în inima ta soarele se va naşte,

în glasul tău soarele se va naşte,

în alergarea ta soarele se va naşte,

în căutare soarele se va naşte,

în dragoste soarele se va naşte,

în jur-împrejur soarele se va naşte,

ca să simţi că,  aşa ca viaţa şi moartea,

viteza şi rezistenţa sunt una.

Doar atunci vei putea să ceri

să fie lumină.

-  Dana Iordache :

Viata doar este, nu o vad ca pe o proba. Viteza sau rezistenta se impletesc laolalta cu mersul agale, uneori, popasul, alteori. Le ai pe toate in diverse momente ale vietii.

- Timea Ciora:

Este o probă de viteză, cel puţin este acum, zilele parcă trec mai repede, trebuie să fii grăbit să îndeplineşti tot ce ţi-ai propus!


-Mircea Popescu
       Totul stă în modul în care fiecare se raportează la viaţa sa. Ceea ce greu înţelegem este că nu şi viaţa se raportează la noi.

 - Eric Baude

  La vie n’est pas une épreuve de vitesse ni un marathon de résistance, ce n’est pas une compétition, c’est un chemin, une voie vers la voie. Il n’y a pas de chemin, de voie sans la marche.

   Viaţa nu e nici o probă de viteză, nici una de maraton, de rezistenţă, nu e o competiţie, ci e un drum, o cale spre cale. Nu există drum, cale, fără mers.

Ioan Şandru- Poster realizat din textele mailurilor primite de la Cosmin (2)

DESPRE MOARTE ŞI A TRĂI- Raluca

       

           Nu am stat niciodata pe un pat de spital mai mult de două zile, nu m-a durut niciodată nimic atât de tare încât să iau calmante, n-am făcut nicio operaţie sau biopsie, cu atât mai puţin un tratament de chimioterapie. În schimb am stat zile şi nopţi lângă un pat de spital, am simţit durerea neputinţei de a alina durerea, am asistat în sala de operaţie la o biopsie şi am văzut toate ravagiile pe care le face chimioterapia în corpul şi psihicul uman.

            N-am avut cancer, dar am fost ceea ce se numeşte „persoană de sprijin” pentru cineva care a suferit de cancer. Acesta a fost rolul meu pe parcursul celor aproape trei ani cât a durat episodul bolii lui Cosmin, episod ce s-a dovedit a fi esenţial pentru el şi pentru mine în marea călătorie spre sufletele noastre. Suferinţa cu care ne-am confruntat fiecare în parte a fost diferită, dar efectele ei au fost la fel de profunde şi transformatoare pentru amandoi. Fiecare ne-am trăit, cu intensitate extremă, confruntarea cu propriul destin şi am trecut prin toate fazele pe care ea le presupune (de la negare- la revoltă şi furie- apoi abandon- revenire- înţelegre- şi, în cele din urmă, acceptare) şi fiecare dintre noi am găsit vindecare. Ea nu a venit în forma în care am aşteptat-o, pentru că, aşa cum aveam să înţelegem mai târziu, vindecarea nu înseamna întotdeauna însănătoşire, iar corpul fizic nu e singurul plan în care ea se manifestă. Vindecarea e un proces mult mai amplu şi mult mai profund care ţine de toate nivelele fiinţei noastre, ea înseamnă o restructurare a tot ceea ce eşti, o înţelegere, de fapt, a ceea ce eşti.

               La început, când diagnosticul a căzut ca un trăsnet asupra noastră, am fost derutaţi, speriaţi, disperaţi chiar. Vestea a ajuns prima dată la mine, cu o seară înainte de a îi fi spusa lui Cosmin, iar intervalul de ore în care eu ştiam adevărul, iar el trăia încă speranţa, mi s-a părut infernal. Tipul extrem de grav şi rar de tumoră, localizarea şi gradul în care aceasta se afla, au facut ca opţiunea medicilor să fie una singură: enuclearea. Pentru Cosmin asta a însemnat un dublu şoc, confruntarea cu un diagnostic teribil, dar şi cu iminenţa pierderii ochiului drept. Zilele scurse între primirea diagnosticului şi operaţie au fost, la nivel emoţional şi psihologic, la fel de intense şi devastatoare ca cele în care, un an mai târziu, a făcut chimiotarepie. Eram la pământ.

                În această primă fază „am mers pe mâna medicilor”, am acceptat toate soluţiile propuse de ei, Cosmin a făcut operaţia, apoi treizeci de şedinţe de radioterapie şi, după o spitalizare lungă şi o confruntare zi de zi cu tratamentul şi realitatea pe care o presupune un spital (fie el şi cel mai mare din Europa), ne-am întors în Timişoara. După trei luni în care spitalul ne-a fost casă, iar medicii, asistentele şi infirmierele ne-au oferit tot sprijinul şi toată bunavoinţa, a trebuit să revenim la vieţile noastre.

                 Dar nimic nu mai era la fel!

                 Încercând să ne reluăm vieţile de acolo de unde le lăsaserăm, ne-am dat seama că totul era schimbat, totul, că viaţa noastră nu va mai curge aşa cum eram obişnuiţi, că ceva din noi se transformase atât de mult, încât era nevoie de noi fundamente, de reaşezări, de lămuriri.

                Ce voia să însemne toată povestea asta? Eram într-o situaţie de criză, şi Cosmin, şi eu, şi noi ca familie, iar variantele pe care le aveam la îndemână au fost două: ne prăbuşim, sau continuăm să mergem mai departe, încercând să ieşim la lumină.

                Am început să citim, să căutăm informaţii, să aflăm cât mai multe lucruri despre cancer, dar şi despre boli în general, am citit despre multe tratamente alternative, iar Cosmin a şi încercat unele dintre ele, am citit multe cărţi din seria celor de dezvoltare personală şi am urmat, amândoi, astfel de cursuri şi workshopuri. Deşi la început ne-a fost greu să credem, pe parcurs (mai cu seamă atunci când boala, sfidând predicţiile medicilor, se manifesta în formele cele mai neaşteptate) ne-am convins că abordarea separată a nivelelor fiinţei este cel puţin ineficienă, dacă nu greşită. Medicii au continuat să se ocupe de efect, urmăreau şi tratau tumora, pe când cauza ei a continuat să se manifeste. Totul a devenit un joc de-a şoarecele şi pisica, până în momentul în care au spus „- Ne pare rău, noi atât am putut să facem! Asta e boala. Nu se mai poate face nimic!” Asta a echivalat cu o sentinţă greu de acceptat, nu pentru că într-adevăr nu se mai putea face nimic, ci pentru ca nu-i înţelegeam, nici Cosmin, nici eu, sensul.

                     De la verdictul medicilor au mai fost şase luni. Ele au fost cele mai pline de experienţe (unele dintre ele mistice, revelatoare şi vindecătoare) luni, săptămâni, zile şi ore din câte ne-au fost date să trăim. Mult mai devreme decât mine, Cosmin a înţeles. Pentru el lucrurile s-au lămurit, a reuşit să găsească răspunsuri, să se împace cu el şi cu lumea. Şi să accepte. Găsise eliberarea, iar la plecare a avut pe buze un zâmbet atât de larg şi luminos, încât eu am înţeles că a găsit lumina.

                      La început, devastat de perspectiva care se deschidea în faţa lui, Cosmin scria:

„Eu sunt (...) cel ratacit si cu panzele jos. Nu mă pot privi în oglindă, mi-e teamă de reîntoarcere în Tm, de ce va urma... „

                     Apoi, cu o lună înainte de plecare, le scria prietenilor:

„ Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte. S-ar putea să vă scriu asta în fiecare zi. Nu înseamnă nimic altceva decât o declaraţie făcuta mai des.”

                   Iar mie îmi spunea necontenit, în ultimele zile: „Sunt cel mai fericit om de pe pamânt!”

                   Cum a ajuns la această seninătate şi lumină? Ce se întâmplase cu el între timp? Nimic altceva decât că, la capătul unui drum destul de lung şi anevoios, şi-a regăsit propria Fiinţă. S-a regăsit pe sine şi pe Dumnezeu, pe care niciodată nu a încetat să-l caute, doar că se aştepta să îl găsească în locuri mult mai îndepărtate decât avea să o facă.

                  Astăzi, când eu spun că vindecarea lui Cosmin s-a produs, că ea este de natură spirituală şi că nu mai conteză faptul că n-a însemnat însănătoşire fizică, s-ar putea să stârnesc bănuiala de infantilitate emoţională, de regresie într-o formă de gândire primitivă (judecată pe care pot s-o înţeleg, pentru că ştiu cât de greu este să accepţi moartea ca pe o soluţie, ca pe un final, cu atât mai mult ca pe un final „fericit”). Şi totuşi, cred cu tărie în ceea ce afirm, iar singurul meu argument este experienţa (tot ceea ce am simţit şi tot ceea ce am înţeles e construit pe trăire directă). Dacă pentru Cosmin vindecarea s-a produs şi acest lucru a însemnat trecerea lui de ultima frontieră, pentru mine procesul continuă şi sunt încă în căutare de fărâme de sens.

                   Nu am murit niciodată de-adevăratelea, dar am fost foarte aprope de cineva care moare. Printr-un simplu gest- zâmbetul lui- Cosmin mi-a transmis că ceea ce contează e bucuria, iar plecarea lui cu lumina bucuriei m-a învăţat că aşa trebuie să trăiesc. Aşa cum o făcuse el, în ciuda a tot şi a toate. De fapt, abia după plecarea lui eu am început să trăiesc, în sensul de a fi conştientă de viaţă, de întâmplările ei şi de mine. Poate, în urma acestei întâmplări n-am înţeles pe deplin ce înseamnă moartea, dar nu mă mai tem de ea, şi, cu toate că am văzut-o de foarte aprope, moartea nu mi-a arătat cum să mor, ci cum să trăiesc.

Ioan Şandru- Poster realizat din textele mailurilor primite de la Cosmin

         

Cosmin

PUNERE IN ABIS- Raluca

VIAŢĂ - MOARTE - RENAŞTERE

Una dintre cele mai valoroase lecţii pe care mi le-a dat viaţa în ultimul timp este aceea a conştientizării faptului că nimic, dar absolut nimic din ceea ce ni se întâmplă, nu este o simplă „întâmplare”.  Dar ca să ajung să înţeleg şi să-mi însuşesc această lecţie, a fost nevoie de un adevărat cutremur al fiinţei mele, atât de puternic şi profund încât lumea mea s-a făcut praf şi pulbere. Iar eu am murit. Am murit eu, cea care am fost şi am renăscut eu, cea care sunt acum, aceeaşi care am fost şi infinit mai mult decât atât! Metamorfoza aceasta uriaşă, transformarea pe care cutremurul fiinţei mele a produs-o,  este urmarea minunatei mele întâlniri şi despărţiri de Cosmin – cel mai frumos suflet pe care l-am întâlnit pe pamânt.

Blogul acesta este al lui, al meu şi al nostru, este un spaţiu virtual de întâlnire al tuturor celor care cred că nu exista ceva mai presus de iubire şi nimic în afara ei, că iubirea este tot ceea ce este, că viaţa ne este dată ca dar întru desăvârşirea sufletelor, că existenţa noastră terestră are sens.  Este un blog unde vrem să vorbim cu cea mai mare sinceritate despre noi, despre sufletele noastre, despre întâmplările care au făcut să fim ceea ce suntem, despre întâlnirile care ne-au făcut să creştem, despre visele pe care le-am avut şi încă le avem, despre ceea ce am făcut pentru noi şi pentru ceilalţi, despre cum ne-am bucurat şi am râs, despre cum am suferit şi am plâns, despre lumină şi întuneric, despre greu  şi uşor, despre bucurie şi suferinţă, despre rostul şi sensul ei. Despre Aici şi Acolo.  Despre viaţă şi moarte sau Viaţamoarte- aşa împreună, pentru că ele nici măcar nu se pot despărţi. În esenţă, vom vorbi despre noi în cadrul unei poveşti mici şi frumoase, parte indispensabilă a Marii Poveşti, care nu are început şi nici sfârşit.

Blogul, a cărui construcţie începe acum, va avea o structură mai puţin obişnuită. Curgerea lui nu va fi una firească, din punctul de vedere al cronologiei. Postările care îl vor compune vor fi asemeni pieselor dintr-un puzzle, fiecare suficient sieşi pentru a avea coerenţă şi necesar în economia mai amplă a micii poveşti despre care spuneam. Povestea se va spune treptat (într-o ordine ce ţine de raţiunile sufletului) de către mai multe voci narative, pe care am să le prezint pe scurt doar (cunoaşterea lor nu va fi completă nici măcar atunci când povestea va înceta să fie spusă):

COSMIN- este, cum spuneam, cel mai frumos suflet din Univers pe care eu l-am întâlnit pe pământ. Ne-am (re)întâlnit în Bucegi, sub zodia cerbului şi am fost căsătoriţi aproape cinci ani. Am parcurs alături de el un drum mereu ascendent, când în plin soare, când prin cele mai cumplite bezne, când prin praf, când prin noroaie, când drept şi armonios, când cu cotituri bruşte şi neaşteptate, un drum care, la un anumit moment şi timp, a ajuns la o răspântie, iar Cosmin a ales înălţimile ameţitoare ale cerului, şi eu nu am mai putut să-l umez. Drumul lui continuă în cer, al meu, încă, pe pamânt.

Mulţi l-au cunoscut pe Cosmin ca jurnalist în presa culturală, apoi ca PR. Manager al librăriilor Cărtureşti din Timişoara, unde a dat naştere unor întâmplări frumoase în care a reunit mulţi oameni minunaţi. A fost un om de o efervescenţă continuă, care a dat viaţă unor idei, de multe ori îndrăzneţe, şi a contaminat cu bucuria lui pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut sau doar l-au vazut.

A fost cel mai bun pirat din câţi au existat vreodata şi tocmai această ipostază în care destinul l-a pus a generat blogul şi tot proiectul din spatele lui.

EU- sunt Raluca, soţia lui Cosmin.

NOI-  suntem nişte prieteni pe care Cosmin ne-a reunit într-un proiect artistic şi nu numai, al cărui pretext iniţial a fost. Dar pe măsură ce proiectul a început să se deruleze, am înţeles că totul a devenit un adevărat proces prin care noi, toţi cei implicaţi, ajungem să ne  avântăm tot mai tare şi mai adânc în propriile suflete, acolo unde sunt întrebări rămase încă fără răspuns, frici neînţelese şi răni nevindecate, acolo unde încă mai e loc de lumină.

Proiectul nostru a pornit de la ideea directorului Centrului Cultural Francez din Timişoara, Eric Baude, de a face ceva în amintirea lui Cosmin. Impulsul lui a generat o idee, iar ideea a devenit un proiect care adună în jurul lui peste 30 de artişti plastici şi oameni de litere (scriitori, editori, jurnalişti, psihologi) din Timişoara, dar nu numai, care au acceptat să privească, plini de seninătate şi lumină o temă considerată tabu: intervalul de trecere dinspre viaţă spre moarte, boala ca formă de investigare şi restructurare a fiinţei, într-un cuvânt, tranziţia de la Aici spre Acolo. Acordul dat unei astfel de provocări e, într-un fel, o formă de exprimare a curajului de trece peste ceea „te face să împietreşti de frică”, te îndeamnă „să te faci că nu vezi” şi să treci mai departe mulţumind că poţi amânat confruntarea.

NOI suntem cei care vom expune la Muzeul de Artă din Timişoara, în perioada 20-28 iunie anul curent, tot ceea ce am plăsmuit- lucrări plastice şi texte- stimulaţi fiind de întâlnirea cu Cosmin şi de temele pe care povestea lui ni le-a dat spre reflectare.

Blogul a cărui existenţă începe azi, va fi o cronică a ceea ce se întâmplă pe parcursul derulării proiectului, dar şi o recupareare a poveştii mici prin întâmplări rememorate de mine azi, sau consemnate de Cosmin atunci când s-au derulat.

În niciun caz, povestea care va constitui acest blog nu este o poveste tristă!  Ea nu va fi spusă pentru a stârni lacrimi. Nici furie. Nici revoltă. Nici măcar regrete. Ea va fi spusă numai şi numai pentru a arăta că vindecarea unui om înseamnă cu mult mai mult decât însănătoşirea în plan fizic, şi că dincolo de regăsirea propriei tale fiinţe şi a propriului suflet, nici nu mai contează dacă ramâi pamântean, ori nu! 

***

(ianuarie 2008)

Iti multumesc, Dana, pentru ca mi-ai dat adresa de mail. Eu sunt cel ce am postat textul pe blog, cel ratacit si cu panzele jos.  Am pus doar initiala prenumelui pe blog pentru ca inca nu sunt pregatit pentru o "demascare" publica. Sper sa nu-ti par un ciudat. Totul s-a petrecut asa de repede, incat nici nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea. E-adevarat ca oricat timp as fi avut, tot nu as fi acceptat-o prea usor. Asadar numele meu real e Cosmin Lungu. Sunt jurnalist, locuiesc in Timisoara, iar pentru nu stiu cata vreme de-acum incolo lucrez ca director al librariilor Carturesti din Timisoara. Odiseea mea a inceput la inceputul anului 2007, cand ochiul a inceput sa mi se umfle, si a durat chiar 365 de zile, timp in care am adunat cel putin 10 diagnostice (mai grave sau mai putin grave), am facut 3 RMN-uri si 3 biopsii, am vazut zeci de medici (in Romania, Ungaria si Austria) si, cand credeam ca totul se termina cu bine, am avut de infruntat realitatea pierderii ochiului. Prea cruda pentru mine.

Acum sunt cu sotia mea la Viena de o luna si ceva (trei saptamani in spital), iar locul asta a reusit atat de mult sa ma indeparteze de el, desi de-atatea ori am visat cu ochii deschisi sa ajung la Viena...

Venisem la Viena, dupa ce medicii de aici vazusera diagnosticul celor de la Szeged (cate bajbaieli acolo...cand tiroida, cand nimic, cand benign, cand malign...) si nu-l acceptau. Urma sa incep radioterapia la Szeged pentru un tip de cancer, insa medicii de la Viena contestau diagnosticul (erau de parare ca e ceva benign). Asa ca am ajuns in Austria in aceeasi zi in care trebuia sa incep radioterapia la Szeged (eu tot suspectam ca nu m-au programat mai repede ca sa ma forteze sa aleg si pentru ca-si doresc cazul - aparent provocator dupa toate diagnosticele pe care reusisem sa le strang), iar dupa doua consultatii s-a stabilit data operatiei in care urma sa fie indepartata tumoarea benigna.

Medicii m-au deschis, m-au inchis la loc si mi-au spus cateva zile mai tarziu ca au fost socati de ce au gasit in orbita mea, nu s-au asteptat, ca e o tumoare maligna, rara, care reuseste sa se mascheze atat de bine incat nici la RMN nu e vazuta. Singurul troc viabil, mi-au zis ei, e sa renunt la ochi pentru viata. O saptamana intreaga, pana a venit confirmarea biopsiei, am tot sperat sa nu fie adevarat. Operatia m-a sleit de puteri, spitalizarea lunga si izolarea m-au innebunit, iar acceptarea realitatii imi pare si acum imposibila. Nu ma pot privi in oglinda, mi-e teama de reintoarcere in Tm, de ce va urma...

Sunt o sumedenie de frici pe care le trag dupa mine. Eu eram inainte o persoana foarte energica, iar acum mi-e teama sa nu o iau razna, autoizolandu-ma. Desi dupa externare (27 dec) as fi vrut sa plec  mediat din Viena, medicul care m-a operat mi-a spus ca nu imi recomanda lucrul asta, pana cand nu mi se scot firele (s-a intamplat ieri). Acum mai stau pana luni, in 7 ianuarie, cand sunt programat la o consultatie de control. Dupa toate probabilitatile o sa urmeze sedinte de radioterapie. Sunt tensionat, temator si cu o repulsie puternica pentru spital (desi conditiile de aici nu se pot compara cu cele din Ro - pentru mine tot o trauma serioasa a reprezentat statul in spital).

        Am ezitat mult inainte de a-ti scrie, pentru ca nu vreau sa incarc pe nimeni cu problemele mele. Sper sa ma ierti daca am facut-o.

        Sper sa pastram legatura. Poate data viitoare reusesc sa scriu lucruri mai vesele.

 Cu drag, Cosmin

la marginea vietii, doar Rasaritul …

(Dana Iordache)

“suferinta inalta” – niciodata nu am inteles ce vroia sa insemne expresia asta. in momentele de suferinta extrema mi se parea absurda, chiar daca printr-un efort mi-as fi imaginat o axa verticala, pozitia in care ma situam era exact la polul opus “inaltului”, eram jos de tot, eram in strafunduri, coborind vertiginos in adincimi intunecoase ale fiintei mele. cu timpul am invatat ca pe margine nu mai exista sus, precum nici jos. asa cum nici stinga sau dreapta. nici inainte sau inapoi. nici zi si nici noapte. pe margine, doar ESTI. gol pusca, dezbracat de toate “hainele” pe care le aveai.

la inceput te pacalesti, iti spui “boala / accidentul / pierderea nu sunt ale mele”. eu sunt eu. ele au venit din alta parte, mi-au fost date, au fost determinate de un altul, oricare ar fi acela. si lupti cu incordare maxima impotriva unui dusman din afara ta. lupta e grea, puterile iti slabesc, simti ca o sa pierzi, iar furia, dar si frica cresc si mai mult.

... dar uneori, intr-o secunda de claritate vezi si intelegi neintelesul – nu exista un “eu” si un “altul”. sunt doar eu! boala sunt eu. accidentul sunt eu. pierderea sunt eu. fiinta creste nemarginit, gol pusca te vezi pentru prima oara.

iar la propria-ti margine, rasare Fiinta care esti.

eu si Cosmin aveam un singur lucru in comun – amindoi ne-am pierdut ochiul drept si ne-am cistigat pe noi insine. fiecare in felul lui.

Cosmin imi scria “singurul troc viabil, mi-au zis ei, este sa renunt la ochi pentru viata”. la mine a fost “renunta la ochi, pentru a nu orbi”. fiecare am renuntat in felul lui. si amindoi ne-am vindecat dincolo de viata si moarte ...

pierderea e grea, aduce multa suferinta, te face sa te indoiesti de lume si de Dumnezeu, te striveste nestiind cine mai esti. e iadul pe care il parcurgi si lasi bucati din tine pe drumul pavat de durere. la apogeul chinului fizic si psihologic nu mai are nici o importanta daca mai esti ori nu.

cistigul meu si cred ca si al lui Cosmin este Fiinta, Omul din tine, pe care il intilnesti la capatul iadului. cresti exponential, lumi noi se deschid, care parca nici nu existau inainte. lumea toata se desface precum un boboc de floare, iar tu esti lumea toata, si parte din ea, in aceeasi masura. zimbetul femeii, pe care o intilnesti pe strada, il recunosti ca fiind al tau. frumusetea barbatului, cu care iti petreci pret de o secunda privirea, este a ta. suferinta celorlalti, fie ei apropiati sau nu, este si ea in tine. tristetea iubitei parasite e acolo. bucuria pasarilor care doar cinta, a soarelui care doar lumineaza ... toate sunt legate indestructibil de tine si tu de ele. si in momentele astea intelegi ca viata doar este, si moartea doar este. bucuria si tristetea. suferinta si iubirea. frica si fericirea.

in 2008, la citeva luni dupa ce mi-am pierdut ochiul am fost in New York, o prietena ma rugase sa ii aduc o carte, asa ca am intrat intr-o librarie ca sa o caut. acolo am intilnit unul din cei mai frumosi oameni pe care i-am vazut vreodata – managerul librariei. un tip la vreo 40 de ani, inalt si subtire, de o simplitate si cu o energie atit de buna ca m-a atras cumva de departe. m-am apropiat si am asteptat sa termine discutia pe care o avea cu unul din vinzatori. statea cu spatele spre mine. cind s-a intors mi-a zimbit larg si am observat ca avea un singur ochi, dreptul. stingul lipsea si nu purta proteza sau vreun bandaj. lasase ochiul gol asa cum ramine dupa evisceratie. ochiul lui gol zimbea, prin fanta subtire dintre ploape nu te intimpina nimic si totul, deopotriva. atunci m-am gindit “nu numai ochii sunt oglinda sufletului, ci si lipsa ochiului poate fi poarta spre suflet”. l-am admirat si mi s-a parut atit de curajos. si eu aveam un ochi plecat, dar imi era frica sa il expun lumii. inca imi e. omul acela insa, era cu totul acolo, el si cu golul lui. si era atit de frumos.

tot in 2008 dupa ce mi-am scris povestea mea, m-a gasit Cosmin. eu cu citeva luni mai avansata in calatoria pierderii si regasirii, el la inceputul acesteia ne-am unit emotiile si trairile, ni le-am impartasit si pret de aproape 1 an ne-am scris impreuna povestea. in doi, lucrurile se traiesc mai usor, simti ca nu esti singur, iar faptul ca atunci cind spui “mi-e greu si doare ca dracu!” rezoneaza cu aceeasi vibratie in celalalt naste lumi. lumea noastra era una pustie initial, dar cu fiecare secunda de gol si fiecare durere in suflet de fapt cresteam. desi nu ne-am intilnit niciodata fata in fata, ne cunosteam atit de bine ... corespondenta noastra si spatiul comun al constiintei pe care l-am creat ne-a dat apropierea care nu are nevoie de spatiu, timp, ochi sau atingeri.

acolo, pe margine, inveti cea mai de pret lectie a vietii – ca ESTI. esti mare si mic. esti iubire adevarata. esti una cu Dumnezeu. esti lumea intreaga. esti viata – dincolo de viata si moarte. dincolo de zi si vis. esti rasaritul tuturor lucrurilor si inceputul perpetuu al Creatiei.

la marginea vietii, esti doar Rasaritul ...

“ce faci? vii? trebuie sa vii. e important sa ne intilnim ! “ – m-a intrebat de curind un barbat, caruia nu i-am vazut fata, intr-una din viziunile mele.

nu i-am raspuns atunci. i-as raspunde acum “sunt deja aici. trebuie doar sa clipim din ochii nostri plecati si ne vom intilni.”

pe margine intilnesti fiinte noi, vezi ingerii, iti vezi mortii, patrunzi spatii si timpuri inaccesibile, il vezi pe Dumnezeu si esti intreg.