DESPRE MOARTE ŞI A TRĂI- Raluca

       

           Nu am stat niciodata pe un pat de spital mai mult de două zile, nu m-a durut niciodată nimic atât de tare încât să iau calmante, n-am făcut nicio operaţie sau biopsie, cu atât mai puţin un tratament de chimioterapie. În schimb am stat zile şi nopţi lângă un pat de spital, am simţit durerea neputinţei de a alina durerea, am asistat în sala de operaţie la o biopsie şi am văzut toate ravagiile pe care le face chimioterapia în corpul şi psihicul uman.

            N-am avut cancer, dar am fost ceea ce se numeşte „persoană de sprijin” pentru cineva care a suferit de cancer. Acesta a fost rolul meu pe parcursul celor aproape trei ani cât a durat episodul bolii lui Cosmin, episod ce s-a dovedit a fi esenţial pentru el şi pentru mine în marea călătorie spre sufletele noastre. Suferinţa cu care ne-am confruntat fiecare în parte a fost diferită, dar efectele ei au fost la fel de profunde şi transformatoare pentru amandoi. Fiecare ne-am trăit, cu intensitate extremă, confruntarea cu propriul destin şi am trecut prin toate fazele pe care ea le presupune (de la negare- la revoltă şi furie- apoi abandon- revenire- înţelegre- şi, în cele din urmă, acceptare) şi fiecare dintre noi am găsit vindecare. Ea nu a venit în forma în care am aşteptat-o, pentru că, aşa cum aveam să înţelegem mai târziu, vindecarea nu înseamna întotdeauna însănătoşire, iar corpul fizic nu e singurul plan în care ea se manifestă. Vindecarea e un proces mult mai amplu şi mult mai profund care ţine de toate nivelele fiinţei noastre, ea înseamnă o restructurare a tot ceea ce eşti, o înţelegere, de fapt, a ceea ce eşti.

               La început, când diagnosticul a căzut ca un trăsnet asupra noastră, am fost derutaţi, speriaţi, disperaţi chiar. Vestea a ajuns prima dată la mine, cu o seară înainte de a îi fi spusa lui Cosmin, iar intervalul de ore în care eu ştiam adevărul, iar el trăia încă speranţa, mi s-a părut infernal. Tipul extrem de grav şi rar de tumoră, localizarea şi gradul în care aceasta se afla, au facut ca opţiunea medicilor să fie una singură: enuclearea. Pentru Cosmin asta a însemnat un dublu şoc, confruntarea cu un diagnostic teribil, dar şi cu iminenţa pierderii ochiului drept. Zilele scurse între primirea diagnosticului şi operaţie au fost, la nivel emoţional şi psihologic, la fel de intense şi devastatoare ca cele în care, un an mai târziu, a făcut chimiotarepie. Eram la pământ.

                În această primă fază „am mers pe mâna medicilor”, am acceptat toate soluţiile propuse de ei, Cosmin a făcut operaţia, apoi treizeci de şedinţe de radioterapie şi, după o spitalizare lungă şi o confruntare zi de zi cu tratamentul şi realitatea pe care o presupune un spital (fie el şi cel mai mare din Europa), ne-am întors în Timişoara. După trei luni în care spitalul ne-a fost casă, iar medicii, asistentele şi infirmierele ne-au oferit tot sprijinul şi toată bunavoinţa, a trebuit să revenim la vieţile noastre.

                 Dar nimic nu mai era la fel!

                 Încercând să ne reluăm vieţile de acolo de unde le lăsaserăm, ne-am dat seama că totul era schimbat, totul, că viaţa noastră nu va mai curge aşa cum eram obişnuiţi, că ceva din noi se transformase atât de mult, încât era nevoie de noi fundamente, de reaşezări, de lămuriri.

                Ce voia să însemne toată povestea asta? Eram într-o situaţie de criză, şi Cosmin, şi eu, şi noi ca familie, iar variantele pe care le aveam la îndemână au fost două: ne prăbuşim, sau continuăm să mergem mai departe, încercând să ieşim la lumină.

                Am început să citim, să căutăm informaţii, să aflăm cât mai multe lucruri despre cancer, dar şi despre boli în general, am citit despre multe tratamente alternative, iar Cosmin a şi încercat unele dintre ele, am citit multe cărţi din seria celor de dezvoltare personală şi am urmat, amândoi, astfel de cursuri şi workshopuri. Deşi la început ne-a fost greu să credem, pe parcurs (mai cu seamă atunci când boala, sfidând predicţiile medicilor, se manifesta în formele cele mai neaşteptate) ne-am convins că abordarea separată a nivelelor fiinţei este cel puţin ineficienă, dacă nu greşită. Medicii au continuat să se ocupe de efect, urmăreau şi tratau tumora, pe când cauza ei a continuat să se manifeste. Totul a devenit un joc de-a şoarecele şi pisica, până în momentul în care au spus „- Ne pare rău, noi atât am putut să facem! Asta e boala. Nu se mai poate face nimic!” Asta a echivalat cu o sentinţă greu de acceptat, nu pentru că într-adevăr nu se mai putea face nimic, ci pentru ca nu-i înţelegeam, nici Cosmin, nici eu, sensul.

                     De la verdictul medicilor au mai fost şase luni. Ele au fost cele mai pline de experienţe (unele dintre ele mistice, revelatoare şi vindecătoare) luni, săptămâni, zile şi ore din câte ne-au fost date să trăim. Mult mai devreme decât mine, Cosmin a înţeles. Pentru el lucrurile s-au lămurit, a reuşit să găsească răspunsuri, să se împace cu el şi cu lumea. Şi să accepte. Găsise eliberarea, iar la plecare a avut pe buze un zâmbet atât de larg şi luminos, încât eu am înţeles că a găsit lumina.

                      La început, devastat de perspectiva care se deschidea în faţa lui, Cosmin scria:

„Eu sunt (...) cel ratacit si cu panzele jos. Nu mă pot privi în oglindă, mi-e teamă de reîntoarcere în Tm, de ce va urma... „

                     Apoi, cu o lună înainte de plecare, le scria prietenilor:

„ Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte. S-ar putea să vă scriu asta în fiecare zi. Nu înseamnă nimic altceva decât o declaraţie făcuta mai des.”

                   Iar mie îmi spunea necontenit, în ultimele zile: „Sunt cel mai fericit om de pe pamânt!”

                   Cum a ajuns la această seninătate şi lumină? Ce se întâmplase cu el între timp? Nimic altceva decât că, la capătul unui drum destul de lung şi anevoios, şi-a regăsit propria Fiinţă. S-a regăsit pe sine şi pe Dumnezeu, pe care niciodată nu a încetat să-l caute, doar că se aştepta să îl găsească în locuri mult mai îndepărtate decât avea să o facă.

                  Astăzi, când eu spun că vindecarea lui Cosmin s-a produs, că ea este de natură spirituală şi că nu mai conteză faptul că n-a însemnat însănătoşire fizică, s-ar putea să stârnesc bănuiala de infantilitate emoţională, de regresie într-o formă de gândire primitivă (judecată pe care pot s-o înţeleg, pentru că ştiu cât de greu este să accepţi moartea ca pe o soluţie, ca pe un final, cu atât mai mult ca pe un final „fericit”). Şi totuşi, cred cu tărie în ceea ce afirm, iar singurul meu argument este experienţa (tot ceea ce am simţit şi tot ceea ce am înţeles e construit pe trăire directă). Dacă pentru Cosmin vindecarea s-a produs şi acest lucru a însemnat trecerea lui de ultima frontieră, pentru mine procesul continuă şi sunt încă în căutare de fărâme de sens.

                   Nu am murit niciodată de-adevăratelea, dar am fost foarte aprope de cineva care moare. Printr-un simplu gest- zâmbetul lui- Cosmin mi-a transmis că ceea ce contează e bucuria, iar plecarea lui cu lumina bucuriei m-a învăţat că aşa trebuie să trăiesc. Aşa cum o făcuse el, în ciuda a tot şi a toate. De fapt, abia după plecarea lui eu am început să trăiesc, în sensul de a fi conştientă de viaţă, de întâmplările ei şi de mine. Poate, în urma acestei întâmplări n-am înţeles pe deplin ce înseamnă moartea, dar nu mă mai tem de ea, şi, cu toate că am văzut-o de foarte aprope, moartea nu mi-a arătat cum să mor, ci cum să trăiesc.