Ioan Şandru- Poster realizat din textele mailurilor primite de la Cosmin (2)

DESPRE MOARTE ŞI A TRĂI- Raluca

       

           Nu am stat niciodata pe un pat de spital mai mult de două zile, nu m-a durut niciodată nimic atât de tare încât să iau calmante, n-am făcut nicio operaţie sau biopsie, cu atât mai puţin un tratament de chimioterapie. În schimb am stat zile şi nopţi lângă un pat de spital, am simţit durerea neputinţei de a alina durerea, am asistat în sala de operaţie la o biopsie şi am văzut toate ravagiile pe care le face chimioterapia în corpul şi psihicul uman.

            N-am avut cancer, dar am fost ceea ce se numeşte „persoană de sprijin” pentru cineva care a suferit de cancer. Acesta a fost rolul meu pe parcursul celor aproape trei ani cât a durat episodul bolii lui Cosmin, episod ce s-a dovedit a fi esenţial pentru el şi pentru mine în marea călătorie spre sufletele noastre. Suferinţa cu care ne-am confruntat fiecare în parte a fost diferită, dar efectele ei au fost la fel de profunde şi transformatoare pentru amandoi. Fiecare ne-am trăit, cu intensitate extremă, confruntarea cu propriul destin şi am trecut prin toate fazele pe care ea le presupune (de la negare- la revoltă şi furie- apoi abandon- revenire- înţelegre- şi, în cele din urmă, acceptare) şi fiecare dintre noi am găsit vindecare. Ea nu a venit în forma în care am aşteptat-o, pentru că, aşa cum aveam să înţelegem mai târziu, vindecarea nu înseamna întotdeauna însănătoşire, iar corpul fizic nu e singurul plan în care ea se manifestă. Vindecarea e un proces mult mai amplu şi mult mai profund care ţine de toate nivelele fiinţei noastre, ea înseamnă o restructurare a tot ceea ce eşti, o înţelegere, de fapt, a ceea ce eşti.

               La început, când diagnosticul a căzut ca un trăsnet asupra noastră, am fost derutaţi, speriaţi, disperaţi chiar. Vestea a ajuns prima dată la mine, cu o seară înainte de a îi fi spusa lui Cosmin, iar intervalul de ore în care eu ştiam adevărul, iar el trăia încă speranţa, mi s-a părut infernal. Tipul extrem de grav şi rar de tumoră, localizarea şi gradul în care aceasta se afla, au facut ca opţiunea medicilor să fie una singură: enuclearea. Pentru Cosmin asta a însemnat un dublu şoc, confruntarea cu un diagnostic teribil, dar şi cu iminenţa pierderii ochiului drept. Zilele scurse între primirea diagnosticului şi operaţie au fost, la nivel emoţional şi psihologic, la fel de intense şi devastatoare ca cele în care, un an mai târziu, a făcut chimiotarepie. Eram la pământ.

                În această primă fază „am mers pe mâna medicilor”, am acceptat toate soluţiile propuse de ei, Cosmin a făcut operaţia, apoi treizeci de şedinţe de radioterapie şi, după o spitalizare lungă şi o confruntare zi de zi cu tratamentul şi realitatea pe care o presupune un spital (fie el şi cel mai mare din Europa), ne-am întors în Timişoara. După trei luni în care spitalul ne-a fost casă, iar medicii, asistentele şi infirmierele ne-au oferit tot sprijinul şi toată bunavoinţa, a trebuit să revenim la vieţile noastre.

                 Dar nimic nu mai era la fel!

                 Încercând să ne reluăm vieţile de acolo de unde le lăsaserăm, ne-am dat seama că totul era schimbat, totul, că viaţa noastră nu va mai curge aşa cum eram obişnuiţi, că ceva din noi se transformase atât de mult, încât era nevoie de noi fundamente, de reaşezări, de lămuriri.

                Ce voia să însemne toată povestea asta? Eram într-o situaţie de criză, şi Cosmin, şi eu, şi noi ca familie, iar variantele pe care le aveam la îndemână au fost două: ne prăbuşim, sau continuăm să mergem mai departe, încercând să ieşim la lumină.

                Am început să citim, să căutăm informaţii, să aflăm cât mai multe lucruri despre cancer, dar şi despre boli în general, am citit despre multe tratamente alternative, iar Cosmin a şi încercat unele dintre ele, am citit multe cărţi din seria celor de dezvoltare personală şi am urmat, amândoi, astfel de cursuri şi workshopuri. Deşi la început ne-a fost greu să credem, pe parcurs (mai cu seamă atunci când boala, sfidând predicţiile medicilor, se manifesta în formele cele mai neaşteptate) ne-am convins că abordarea separată a nivelelor fiinţei este cel puţin ineficienă, dacă nu greşită. Medicii au continuat să se ocupe de efect, urmăreau şi tratau tumora, pe când cauza ei a continuat să se manifeste. Totul a devenit un joc de-a şoarecele şi pisica, până în momentul în care au spus „- Ne pare rău, noi atât am putut să facem! Asta e boala. Nu se mai poate face nimic!” Asta a echivalat cu o sentinţă greu de acceptat, nu pentru că într-adevăr nu se mai putea face nimic, ci pentru ca nu-i înţelegeam, nici Cosmin, nici eu, sensul.

                     De la verdictul medicilor au mai fost şase luni. Ele au fost cele mai pline de experienţe (unele dintre ele mistice, revelatoare şi vindecătoare) luni, săptămâni, zile şi ore din câte ne-au fost date să trăim. Mult mai devreme decât mine, Cosmin a înţeles. Pentru el lucrurile s-au lămurit, a reuşit să găsească răspunsuri, să se împace cu el şi cu lumea. Şi să accepte. Găsise eliberarea, iar la plecare a avut pe buze un zâmbet atât de larg şi luminos, încât eu am înţeles că a găsit lumina.

                      La început, devastat de perspectiva care se deschidea în faţa lui, Cosmin scria:

„Eu sunt (...) cel ratacit si cu panzele jos. Nu mă pot privi în oglindă, mi-e teamă de reîntoarcere în Tm, de ce va urma... „

                     Apoi, cu o lună înainte de plecare, le scria prietenilor:

„ Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte. S-ar putea să vă scriu asta în fiecare zi. Nu înseamnă nimic altceva decât o declaraţie făcuta mai des.”

                   Iar mie îmi spunea necontenit, în ultimele zile: „Sunt cel mai fericit om de pe pamânt!”

                   Cum a ajuns la această seninătate şi lumină? Ce se întâmplase cu el între timp? Nimic altceva decât că, la capătul unui drum destul de lung şi anevoios, şi-a regăsit propria Fiinţă. S-a regăsit pe sine şi pe Dumnezeu, pe care niciodată nu a încetat să-l caute, doar că se aştepta să îl găsească în locuri mult mai îndepărtate decât avea să o facă.

                  Astăzi, când eu spun că vindecarea lui Cosmin s-a produs, că ea este de natură spirituală şi că nu mai conteză faptul că n-a însemnat însănătoşire fizică, s-ar putea să stârnesc bănuiala de infantilitate emoţională, de regresie într-o formă de gândire primitivă (judecată pe care pot s-o înţeleg, pentru că ştiu cât de greu este să accepţi moartea ca pe o soluţie, ca pe un final, cu atât mai mult ca pe un final „fericit”). Şi totuşi, cred cu tărie în ceea ce afirm, iar singurul meu argument este experienţa (tot ceea ce am simţit şi tot ceea ce am înţeles e construit pe trăire directă). Dacă pentru Cosmin vindecarea s-a produs şi acest lucru a însemnat trecerea lui de ultima frontieră, pentru mine procesul continuă şi sunt încă în căutare de fărâme de sens.

                   Nu am murit niciodată de-adevăratelea, dar am fost foarte aprope de cineva care moare. Printr-un simplu gest- zâmbetul lui- Cosmin mi-a transmis că ceea ce contează e bucuria, iar plecarea lui cu lumina bucuriei m-a învăţat că aşa trebuie să trăiesc. Aşa cum o făcuse el, în ciuda a tot şi a toate. De fapt, abia după plecarea lui eu am început să trăiesc, în sensul de a fi conştientă de viaţă, de întâmplările ei şi de mine. Poate, în urma acestei întâmplări n-am înţeles pe deplin ce înseamnă moartea, dar nu mă mai tem de ea, şi, cu toate că am văzut-o de foarte aprope, moartea nu mi-a arătat cum să mor, ci cum să trăiesc.

Ioan Şandru- Poster realizat din textele mailurilor primite de la Cosmin

         

Cosmin

PUNERE IN ABIS- Raluca

VIAŢĂ - MOARTE - RENAŞTERE

Una dintre cele mai valoroase lecţii pe care mi le-a dat viaţa în ultimul timp este aceea a conştientizării faptului că nimic, dar absolut nimic din ceea ce ni se întâmplă, nu este o simplă „întâmplare”.  Dar ca să ajung să înţeleg şi să-mi însuşesc această lecţie, a fost nevoie de un adevărat cutremur al fiinţei mele, atât de puternic şi profund încât lumea mea s-a făcut praf şi pulbere. Iar eu am murit. Am murit eu, cea care am fost şi am renăscut eu, cea care sunt acum, aceeaşi care am fost şi infinit mai mult decât atât! Metamorfoza aceasta uriaşă, transformarea pe care cutremurul fiinţei mele a produs-o,  este urmarea minunatei mele întâlniri şi despărţiri de Cosmin – cel mai frumos suflet pe care l-am întâlnit pe pamânt.

Blogul acesta este al lui, al meu şi al nostru, este un spaţiu virtual de întâlnire al tuturor celor care cred că nu exista ceva mai presus de iubire şi nimic în afara ei, că iubirea este tot ceea ce este, că viaţa ne este dată ca dar întru desăvârşirea sufletelor, că existenţa noastră terestră are sens.  Este un blog unde vrem să vorbim cu cea mai mare sinceritate despre noi, despre sufletele noastre, despre întâmplările care au făcut să fim ceea ce suntem, despre întâlnirile care ne-au făcut să creştem, despre visele pe care le-am avut şi încă le avem, despre ceea ce am făcut pentru noi şi pentru ceilalţi, despre cum ne-am bucurat şi am râs, despre cum am suferit şi am plâns, despre lumină şi întuneric, despre greu  şi uşor, despre bucurie şi suferinţă, despre rostul şi sensul ei. Despre Aici şi Acolo.  Despre viaţă şi moarte sau Viaţamoarte- aşa împreună, pentru că ele nici măcar nu se pot despărţi. În esenţă, vom vorbi despre noi în cadrul unei poveşti mici şi frumoase, parte indispensabilă a Marii Poveşti, care nu are început şi nici sfârşit.

Blogul, a cărui construcţie începe acum, va avea o structură mai puţin obişnuită. Curgerea lui nu va fi una firească, din punctul de vedere al cronologiei. Postările care îl vor compune vor fi asemeni pieselor dintr-un puzzle, fiecare suficient sieşi pentru a avea coerenţă şi necesar în economia mai amplă a micii poveşti despre care spuneam. Povestea se va spune treptat (într-o ordine ce ţine de raţiunile sufletului) de către mai multe voci narative, pe care am să le prezint pe scurt doar (cunoaşterea lor nu va fi completă nici măcar atunci când povestea va înceta să fie spusă):

COSMIN- este, cum spuneam, cel mai frumos suflet din Univers pe care eu l-am întâlnit pe pământ. Ne-am (re)întâlnit în Bucegi, sub zodia cerbului şi am fost căsătoriţi aproape cinci ani. Am parcurs alături de el un drum mereu ascendent, când în plin soare, când prin cele mai cumplite bezne, când prin praf, când prin noroaie, când drept şi armonios, când cu cotituri bruşte şi neaşteptate, un drum care, la un anumit moment şi timp, a ajuns la o răspântie, iar Cosmin a ales înălţimile ameţitoare ale cerului, şi eu nu am mai putut să-l umez. Drumul lui continuă în cer, al meu, încă, pe pamânt.

Mulţi l-au cunoscut pe Cosmin ca jurnalist în presa culturală, apoi ca PR. Manager al librăriilor Cărtureşti din Timişoara, unde a dat naştere unor întâmplări frumoase în care a reunit mulţi oameni minunaţi. A fost un om de o efervescenţă continuă, care a dat viaţă unor idei, de multe ori îndrăzneţe, şi a contaminat cu bucuria lui pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut sau doar l-au vazut.

A fost cel mai bun pirat din câţi au existat vreodata şi tocmai această ipostază în care destinul l-a pus a generat blogul şi tot proiectul din spatele lui.

EU- sunt Raluca, soţia lui Cosmin.

NOI-  suntem nişte prieteni pe care Cosmin ne-a reunit într-un proiect artistic şi nu numai, al cărui pretext iniţial a fost. Dar pe măsură ce proiectul a început să se deruleze, am înţeles că totul a devenit un adevărat proces prin care noi, toţi cei implicaţi, ajungem să ne  avântăm tot mai tare şi mai adânc în propriile suflete, acolo unde sunt întrebări rămase încă fără răspuns, frici neînţelese şi răni nevindecate, acolo unde încă mai e loc de lumină.

Proiectul nostru a pornit de la ideea directorului Centrului Cultural Francez din Timişoara, Eric Baude, de a face ceva în amintirea lui Cosmin. Impulsul lui a generat o idee, iar ideea a devenit un proiect care adună în jurul lui peste 30 de artişti plastici şi oameni de litere (scriitori, editori, jurnalişti, psihologi) din Timişoara, dar nu numai, care au acceptat să privească, plini de seninătate şi lumină o temă considerată tabu: intervalul de trecere dinspre viaţă spre moarte, boala ca formă de investigare şi restructurare a fiinţei, într-un cuvânt, tranziţia de la Aici spre Acolo. Acordul dat unei astfel de provocări e, într-un fel, o formă de exprimare a curajului de trece peste ceea „te face să împietreşti de frică”, te îndeamnă „să te faci că nu vezi” şi să treci mai departe mulţumind că poţi amânat confruntarea.

NOI suntem cei care vom expune la Muzeul de Artă din Timişoara, în perioada 20-28 iunie anul curent, tot ceea ce am plăsmuit- lucrări plastice şi texte- stimulaţi fiind de întâlnirea cu Cosmin şi de temele pe care povestea lui ni le-a dat spre reflectare.

Blogul a cărui existenţă începe azi, va fi o cronică a ceea ce se întâmplă pe parcursul derulării proiectului, dar şi o recupareare a poveştii mici prin întâmplări rememorate de mine azi, sau consemnate de Cosmin atunci când s-au derulat.

În niciun caz, povestea care va constitui acest blog nu este o poveste tristă!  Ea nu va fi spusă pentru a stârni lacrimi. Nici furie. Nici revoltă. Nici măcar regrete. Ea va fi spusă numai şi numai pentru a arăta că vindecarea unui om înseamnă cu mult mai mult decât însănătoşirea în plan fizic, şi că dincolo de regăsirea propriei tale fiinţe şi a propriului suflet, nici nu mai contează dacă ramâi pamântean, ori nu! 

***

(ianuarie 2008)

Iti multumesc, Dana, pentru ca mi-ai dat adresa de mail. Eu sunt cel ce am postat textul pe blog, cel ratacit si cu panzele jos.  Am pus doar initiala prenumelui pe blog pentru ca inca nu sunt pregatit pentru o "demascare" publica. Sper sa nu-ti par un ciudat. Totul s-a petrecut asa de repede, incat nici nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea. E-adevarat ca oricat timp as fi avut, tot nu as fi acceptat-o prea usor. Asadar numele meu real e Cosmin Lungu. Sunt jurnalist, locuiesc in Timisoara, iar pentru nu stiu cata vreme de-acum incolo lucrez ca director al librariilor Carturesti din Timisoara. Odiseea mea a inceput la inceputul anului 2007, cand ochiul a inceput sa mi se umfle, si a durat chiar 365 de zile, timp in care am adunat cel putin 10 diagnostice (mai grave sau mai putin grave), am facut 3 RMN-uri si 3 biopsii, am vazut zeci de medici (in Romania, Ungaria si Austria) si, cand credeam ca totul se termina cu bine, am avut de infruntat realitatea pierderii ochiului. Prea cruda pentru mine.

Acum sunt cu sotia mea la Viena de o luna si ceva (trei saptamani in spital), iar locul asta a reusit atat de mult sa ma indeparteze de el, desi de-atatea ori am visat cu ochii deschisi sa ajung la Viena...

Venisem la Viena, dupa ce medicii de aici vazusera diagnosticul celor de la Szeged (cate bajbaieli acolo...cand tiroida, cand nimic, cand benign, cand malign...) si nu-l acceptau. Urma sa incep radioterapia la Szeged pentru un tip de cancer, insa medicii de la Viena contestau diagnosticul (erau de parare ca e ceva benign). Asa ca am ajuns in Austria in aceeasi zi in care trebuia sa incep radioterapia la Szeged (eu tot suspectam ca nu m-au programat mai repede ca sa ma forteze sa aleg si pentru ca-si doresc cazul - aparent provocator dupa toate diagnosticele pe care reusisem sa le strang), iar dupa doua consultatii s-a stabilit data operatiei in care urma sa fie indepartata tumoarea benigna.

Medicii m-au deschis, m-au inchis la loc si mi-au spus cateva zile mai tarziu ca au fost socati de ce au gasit in orbita mea, nu s-au asteptat, ca e o tumoare maligna, rara, care reuseste sa se mascheze atat de bine incat nici la RMN nu e vazuta. Singurul troc viabil, mi-au zis ei, e sa renunt la ochi pentru viata. O saptamana intreaga, pana a venit confirmarea biopsiei, am tot sperat sa nu fie adevarat. Operatia m-a sleit de puteri, spitalizarea lunga si izolarea m-au innebunit, iar acceptarea realitatii imi pare si acum imposibila. Nu ma pot privi in oglinda, mi-e teama de reintoarcere in Tm, de ce va urma...

Sunt o sumedenie de frici pe care le trag dupa mine. Eu eram inainte o persoana foarte energica, iar acum mi-e teama sa nu o iau razna, autoizolandu-ma. Desi dupa externare (27 dec) as fi vrut sa plec  mediat din Viena, medicul care m-a operat mi-a spus ca nu imi recomanda lucrul asta, pana cand nu mi se scot firele (s-a intamplat ieri). Acum mai stau pana luni, in 7 ianuarie, cand sunt programat la o consultatie de control. Dupa toate probabilitatile o sa urmeze sedinte de radioterapie. Sunt tensionat, temator si cu o repulsie puternica pentru spital (desi conditiile de aici nu se pot compara cu cele din Ro - pentru mine tot o trauma serioasa a reprezentat statul in spital).

        Am ezitat mult inainte de a-ti scrie, pentru ca nu vreau sa incarc pe nimeni cu problemele mele. Sper sa ma ierti daca am facut-o.

        Sper sa pastram legatura. Poate data viitoare reusesc sa scriu lucruri mai vesele.

 Cu drag, Cosmin

la marginea vietii, doar Rasaritul …

(Dana Iordache)

“suferinta inalta” – niciodata nu am inteles ce vroia sa insemne expresia asta. in momentele de suferinta extrema mi se parea absurda, chiar daca printr-un efort mi-as fi imaginat o axa verticala, pozitia in care ma situam era exact la polul opus “inaltului”, eram jos de tot, eram in strafunduri, coborind vertiginos in adincimi intunecoase ale fiintei mele. cu timpul am invatat ca pe margine nu mai exista sus, precum nici jos. asa cum nici stinga sau dreapta. nici inainte sau inapoi. nici zi si nici noapte. pe margine, doar ESTI. gol pusca, dezbracat de toate “hainele” pe care le aveai.

la inceput te pacalesti, iti spui “boala / accidentul / pierderea nu sunt ale mele”. eu sunt eu. ele au venit din alta parte, mi-au fost date, au fost determinate de un altul, oricare ar fi acela. si lupti cu incordare maxima impotriva unui dusman din afara ta. lupta e grea, puterile iti slabesc, simti ca o sa pierzi, iar furia, dar si frica cresc si mai mult.

... dar uneori, intr-o secunda de claritate vezi si intelegi neintelesul – nu exista un “eu” si un “altul”. sunt doar eu! boala sunt eu. accidentul sunt eu. pierderea sunt eu. fiinta creste nemarginit, gol pusca te vezi pentru prima oara.

iar la propria-ti margine, rasare Fiinta care esti.

eu si Cosmin aveam un singur lucru in comun – amindoi ne-am pierdut ochiul drept si ne-am cistigat pe noi insine. fiecare in felul lui.

Cosmin imi scria “singurul troc viabil, mi-au zis ei, este sa renunt la ochi pentru viata”. la mine a fost “renunta la ochi, pentru a nu orbi”. fiecare am renuntat in felul lui. si amindoi ne-am vindecat dincolo de viata si moarte ...

pierderea e grea, aduce multa suferinta, te face sa te indoiesti de lume si de Dumnezeu, te striveste nestiind cine mai esti. e iadul pe care il parcurgi si lasi bucati din tine pe drumul pavat de durere. la apogeul chinului fizic si psihologic nu mai are nici o importanta daca mai esti ori nu.

cistigul meu si cred ca si al lui Cosmin este Fiinta, Omul din tine, pe care il intilnesti la capatul iadului. cresti exponential, lumi noi se deschid, care parca nici nu existau inainte. lumea toata se desface precum un boboc de floare, iar tu esti lumea toata, si parte din ea, in aceeasi masura. zimbetul femeii, pe care o intilnesti pe strada, il recunosti ca fiind al tau. frumusetea barbatului, cu care iti petreci pret de o secunda privirea, este a ta. suferinta celorlalti, fie ei apropiati sau nu, este si ea in tine. tristetea iubitei parasite e acolo. bucuria pasarilor care doar cinta, a soarelui care doar lumineaza ... toate sunt legate indestructibil de tine si tu de ele. si in momentele astea intelegi ca viata doar este, si moartea doar este. bucuria si tristetea. suferinta si iubirea. frica si fericirea.

in 2008, la citeva luni dupa ce mi-am pierdut ochiul am fost in New York, o prietena ma rugase sa ii aduc o carte, asa ca am intrat intr-o librarie ca sa o caut. acolo am intilnit unul din cei mai frumosi oameni pe care i-am vazut vreodata – managerul librariei. un tip la vreo 40 de ani, inalt si subtire, de o simplitate si cu o energie atit de buna ca m-a atras cumva de departe. m-am apropiat si am asteptat sa termine discutia pe care o avea cu unul din vinzatori. statea cu spatele spre mine. cind s-a intors mi-a zimbit larg si am observat ca avea un singur ochi, dreptul. stingul lipsea si nu purta proteza sau vreun bandaj. lasase ochiul gol asa cum ramine dupa evisceratie. ochiul lui gol zimbea, prin fanta subtire dintre ploape nu te intimpina nimic si totul, deopotriva. atunci m-am gindit “nu numai ochii sunt oglinda sufletului, ci si lipsa ochiului poate fi poarta spre suflet”. l-am admirat si mi s-a parut atit de curajos. si eu aveam un ochi plecat, dar imi era frica sa il expun lumii. inca imi e. omul acela insa, era cu totul acolo, el si cu golul lui. si era atit de frumos.

tot in 2008 dupa ce mi-am scris povestea mea, m-a gasit Cosmin. eu cu citeva luni mai avansata in calatoria pierderii si regasirii, el la inceputul acesteia ne-am unit emotiile si trairile, ni le-am impartasit si pret de aproape 1 an ne-am scris impreuna povestea. in doi, lucrurile se traiesc mai usor, simti ca nu esti singur, iar faptul ca atunci cind spui “mi-e greu si doare ca dracu!” rezoneaza cu aceeasi vibratie in celalalt naste lumi. lumea noastra era una pustie initial, dar cu fiecare secunda de gol si fiecare durere in suflet de fapt cresteam. desi nu ne-am intilnit niciodata fata in fata, ne cunosteam atit de bine ... corespondenta noastra si spatiul comun al constiintei pe care l-am creat ne-a dat apropierea care nu are nevoie de spatiu, timp, ochi sau atingeri.

acolo, pe margine, inveti cea mai de pret lectie a vietii – ca ESTI. esti mare si mic. esti iubire adevarata. esti una cu Dumnezeu. esti lumea intreaga. esti viata – dincolo de viata si moarte. dincolo de zi si vis. esti rasaritul tuturor lucrurilor si inceputul perpetuu al Creatiei.

la marginea vietii, esti doar Rasaritul ...

“ce faci? vii? trebuie sa vii. e important sa ne intilnim ! “ – m-a intrebat de curind un barbat, caruia nu i-am vazut fata, intr-una din viziunile mele.

nu i-am raspuns atunci. i-as raspunde acum “sunt deja aici. trebuie doar sa clipim din ochii nostri plecati si ne vom intilni.”

pe margine intilnesti fiinte noi, vezi ingerii, iti vezi mortii, patrunzi spatii si timpuri inaccesibile, il vezi pe Dumnezeu si esti intreg.