DE NERECUNOSCUT - Timea Ciora

*** Elena Jebelean

Nu e nimic de iertat.

E doar de îndurat.

Când nu mai poţi îndura,

atunci îngerii coboară

seară de seară

în inima ta

şi-ţi luminează gândul

şi-ţi auresc, pe unde păşeşti, pământul.

Încălzesc piatra pe care adormi

până când noaptea se face dimineaţă

şi durerea iese ca roua din ceaţă.

Împodobit cu ea, înţelegi că nu e a ta,

că o porţi, o hrăneşti, o stingi

şi atât.

Ea e pragul. Tu nu eşti trecut.

MULTUMESC, ELENA! MULTUMESC, HORIA!

http://www.calatoriainimii.net/2011/06/dincolo-de-suferinta-transformarea/

PLEOAPĂ- Ciprian Chirileanu

Ioan Şandru- Poster realizat din textele mailurilor primite de la Cosmin (3)

COSMIN. O AMPRENTĂ - Adriana Babeţi

Îmi dau seama citind ce am scris, pictat, desenat despre el că fiecare din noi e cu Cosminul lui. Că are un Cosmin anume în suflet. Şi că, adunaţi laolaltă, Cosminii ăştia îl recompun, poate nu pe de-a-ntregul, dar cu o imensă dragoste care ţine loc de tot, pe Cosmin cel aievea. Iată-l pe Cosminul meu.

A avut puterea să-mi scrie în noiembrie 2009 ca a prins aripi şi pentru că ne-a simţit pe toţi în jurul lui. Voia să facă un interviu cu Eginald Schlattner şi să-l trimită Orizont-ului, revista care era de fapt şi a lui, unde publica destul de des, unde tot ce scria era aşteptat cu nerăbdare. I-am răspuns că ar fi extraordinar să-l prindă pe Schlattner, dar că ar fi bine să îşi adune la un loc toate interviurile, reportajele, eseurile şi să facem o carte, cu  numele lui pe copertă, pentru că ar fi fost nevoie de aşa ceva. Mi-a răspuns aşa: „Dumneavoastră mi-aţi dat aripi mari, iar asta nu se uită”. Cartea n-a apucat să o facă, dar ultimul său interviu, cel cu E.S., e între cele mai bune, mai vibrante, din tot ce am citit în ultimii 20 de ani, şi pentru că întrebările pe care Cosmin a ştiut să le pună sunt extraordinare.

Ascultaţi: „O bună bucată din viaţa dvs. s-a trăit cu un Dumnezeu mai mult absent, iar o alta sub semnul Său. Aţi dobândit o înţelepciune rotundă sau aţi ratat o parte din viaţă?” Sau: „Totul este deşertăciune şi vânare de vânt, spune Ecclesiastul. Aţi simţit vreodată mai acut asta?” Sau: „Din epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii. De ce atunci religiile propovăduiesc frica de Dumnezeu, şi nu dragostea de Dumnezeu, ca piedică împotriva păcătuirii?” Şi: ”Aţi reuşit să iertaţi până la capăt?”

 Poate că ar trebui să ne adunăm forţele şi să punem cap la cap tot ce a scris Cosmin, ce a risipit atât de darnic prin reviste şi ziare, de la interviuri, reportaje, eseuri, fragmente de jurnal. Aş adăuga scrisorile trimise prietenilor. Dacă m-ar întreba cineva, aş strânge până şi anunţurile prin care dădea de ştire publicului că librăriile Cărtureşti pun la cale ceva. Sau şapourile la anchetele pe care le lansa. Şi le-aş preda toate studenţilor de la jurnalism şi de la comunicare. Dar şi celor care visează să fie scriitori. S-ar contura din toate o figură de neconfundat. O amprentă. Eu, una, aş recunoaşte-o dintr-o mie, pentru că l-aş zări acolo pe Cosmin, în toată limpezimea, frumuseţea şi bunătatea lui. Cu inteligenţa sa vie, cu nemăsuratul talent de a însufleţi cuvintele, cu geniul curiozităţii care pune întrebări, cu umorul, dar şi cu melancolia lui. Cu speranţa care îl făcea să-mi scrie în noiembrie 2009: „Încă e devreme să vorbesc de rezultate, însă am eu aşa un sentiment că o să strig victorie! Simt că înving! Şi simt asta foarte puternic. Vă îmbrăţişez, Cosmin”

  

AnA Adam

VA IUBESC

TE IUBESC, VÂNĂTORULE

GRAŢIA DE A TRĂI, FORŢA DE A ALEGE- Horia Ţurcanu

Trăim crezând că suntem doar nişte corpuri rătăcite într-o lume densă, a cărei singură lege e lupta, singuri într-un univers advers şi că finalul este, pur şi simplu, dispariţia. Neantul. Frica este principiul care ne articulează întreaga existenţă. Atunci când crezi că eşti separat de marele rest, frica este firească. Separare înseamnă frică, după cum conştiinţa uniunii şi simţirea ei, aceasta se cheamă iubire.

Vorbim mult despre iubire, dar o trăim prea puţin. Rătăcim mult pe cărările întunecate ale fricii şi ale disperării, dar prea rar trăim momentele deschise ale revelaţiei a ceea ce suntem cu adevărat. Mereu căutăm ceva, pe dumnezeu, sinele sau iubirea, adevărul, sau libertatea, sau frumuseţea, crezând că toate acestea sunt înafara noastră, undeva, într-un spaţiu străin şi exterior. Credinţa în separare creează frica şi căutarea.

Prizonieri ai acestei iluzii, că ceva ne lipseşte şi trebuie găsit, jucăm jocul umanului rătăcit pe parcursul a mii de vieţi. Experienţele se adună. Încarnăm mii de roluri pe care le jucăm unii faţă de alţii, până când, într-o bună zi, descoperim actorul care creează toate aceastea, entitatea superbă, transcendentă, cea care are experienţa coborârii în densitate, a identificării totale cu rolurile pe care le joacă. Este marea revelaţie. Ne descoperim Sufletul pe care l-am numit atât de mult timp „dumnezeu”, pe care l-am crezut îndepărtat şi străin şi judecător. Descoperim marea ruptură în noi înşine. Iluzia. Noi înşine suntem tot ceea ce am căutat vreodată.

Este clipa de graţie. Toată boala, toată suferinţa, toată căutarea nu a fost decât un dans interior al descoperirii de sine a Sufletului. Toate rolurile pe care le-am jucat vreodată se află încă în interior şi sunt vii, dar toate n-au fost decât experienţe care ne-au transformat în ceea suntem acum. Putem simţi drama rolurilor altora, căci noi înşine am trăit-o. Aceasta este compasiunea. Dar ştim acum ceea ce suntem. Şi mai ales ştim că separarea nu a existat niciodată, că totul nu a fost decât un uluitor dans interior al Conştiinţei. Nu a existat niciodată moarte, căci pur şi simplu nu putem muri. Moartea nu a fost decât sfârşitul câte unui rol pe care l-a jucat marele actor.

Frica de moarte se spulberă, şi abia atunci descoperim viaţa. Nu aceea a aspectelor noastre interioare, ci viaţa marii Fiinţe care suntem, a actorului transcendent care a jucat toate rolurile timp de mii de vieţi. Aceasta este întoarcerea Acasa.

Este momentul în care descoperim că lucrurile nu au fost niciodată aşa cum am crezut. Că a trebuit să ne scufundăm în iluzia morţii pentru a descoperi Viaţa, în iluzia fricii pentru a descoperi Iubirea, în iluzia întunericului pentru a descoperi natura luminoasă a Fiinţei. Am ales să credem că suntem nimic pentru a trăi în cele din urmă experienţa lui Tot. Descoperirea Adevărului, a Întregului este singura vindecare posibilă.

Cum se transformă o poveste a morţii, într-una despre viaţă? Cum se transformă o poveste despre boală, într-una despre Vindecare, o poveste despre umbră, într-una despre lumină? Frica şi iubirea sunt împreună în noi înşine, feţe ale aceleiaşi monezi. Cine credem că suntem? Putem, cu adevărat, alege.

Tu, cel care citeşti aceste rânduri, respiră adânc energia locului în care te afli, simte-o, apoi priveşte împrejur. Aici, cineva a ales Iubirea, Adevărul şi Viaţa. Energia pe care o simţi este aceea a Revelaţiei, a Vindecării, a Întregului. Respir-o adânc pentru ca într-o bună zi s-o poţi recunoaşte. 

REÎNTOARCEREA LA INOCENŢĂ - Simona Băilă

                 Nimic…şi nimicul este o mare imensă care-ţi mănâncă sufletul încetul cu încetul…totul e invers. Ne naştem fluturi şi murim omizi pentru că pierdem şanse, învăţăm să uităm şi mai ales, ucidem tot ce e bun, în noi şi în ceilalţi. Trăim atât de mult şi o facem  inutil, iar atunci când contează cu adevărat să fim noi  ne pierdem în oceanul de interese. Ne naştem fluturi, trăim prin iubire, şi vise, şi poveşti cu zâne şi feţi frumoşi, creştem şi vedem că zânele au uitat să fie zâne şi feţii frumoşi să lupte pentru ele. Vedem în jurul nostru o lume care nu are nimic în comun cu iubirea şi bucuria, iar fiecare zi  e la fel  şi ne trezim într-o dimineaţă că am uitat să zburăm…

FLACĂRA ALBĂ. Lui Cosmin Lungu - Suzana Fântânariu

Cântecul îngerilor
obrazul,
figura sub văl
petrece tandru
mişcarea ochiului
arzând.

Flacăra albă
creşte voalatic
în aripa de înger
ce naşte din ceruri
pământuri aprinse.

ZÂMBETUL LUI COSMIN- Smaranda Vultur

           Cosmin e legat pentru mine, ca pentru mulţi alţii, bănuiesc, de librăria Cărtureşti, de pe Mercy, de ambianţa ei tinerească, dar mai ales de zâmbetul lui inefabil, care te întâmpina primitor, cald, senin.

          Mă duceam cu regularitate acolo, după ce mă îmbolnăvisem, mai ales în iarna lui 2008, după tratamentul doborâtor pe care trebuise să îl fac. Periodic mă prezentam la Spitalul Militar pentru prelungirea concediului medical. Era o iarnă aspră, mă simţeam destul de slăbită şi demoralizată şi după neplăcerile sculatului de dimineaţă, ale aşteptărilor în holurile cu atmosferă nu prea încurajatoare, pline de oameni suferinzi, unii în faze terminale, îmi ofeream ca o recompensă şi încurajare un ceai la Cărtureşti. Era cald şi bine, un loc nemaipomenit de liniştit dimineţile, iar aromele ceaiurilor pe alese adăugau atmosferei plăcute şi protectoare, acel surplus de senzaţii care reconfortau. Dar, mai presus de toate aceste detalii, era, cum spuneam, zâmbetul incofundabil al lui Cosmin. Mă duceam acolo şi cu speranţa că îl voi întâlni şi când acest lucru se şi întâmpla, beneficiile magic vindecătoare ale acestui ritual matinal erau complete. Lăsa de o parte lucrul său pentru a face conversaţie, niciodată formală, pentru a împărtăşi cu mine temerile lui şi mai ales pentru a mă încuraja. Nu bănuiam atunci că, în scurt timp, rolurile noastre se vor inversa şi că, pe măsură ce eu mă întremam, el avea să parcurgă suferinţe pe care tocmai încercam să le depăşesc. Era o linişte încrezătoare, în conversaţiile noastre, un fel de asigurare reciprocă că lucrurile vor evolua în favoarea lui, a mea. Eram entuziastă în faţa capacităţii lui Cosmin de a se mobiliza, de a fi disponibil, aşa cum puţini pot fi, admiram puterea lui de a surâde şi de a spera, de a avea idei, de a fi creator, inteligent, deschis şi îngrijorat mai ales pentru suferinţa pe care boala lui o provoca celor apropiaţi, în primul rând Ralucăi, soţie şi însoţitoare fidelă de fiecare clipă.

          Pe faţa lui Cosmin nu am citit nelinişte nici când ne-am întâlnit întâmplător pe o stradă din Elisabetin şi mi-a spus că face chimioterapie, dar nu crede că poate continua, din pricina răului pe care i-l provocau injecţiile. Atunci am început să mă tem pentru el, dar în felul în care proiectezi asupra celor apropiaţi anxietăţile personale. Îi recomandasem cartea lui David Servan Schreiber, Anti – cancer, a cărei lectură mă ajutase, dâdu-mi speranţe de vindecare. Mai ales că această carte vorbeşte de legătura puternică dintre suflet, minte şi corp. Aşa cum percepeam eu sufletul şi mintea lui Cosmin, mi se părea că ar fi apărat, că nimic nu îi va putea atinge corpul în mod letal.

          Acum mă gândesc că lumina din zâmbetul lui avea ceva nefiresc de pur, era din substanţa paradisurilor spre care a fost atras încă de la plămădire, era « un suflet de lumină », aşa cum întâlneşte Dante în Purgatoriu, urcând spre stelele ce-i călăuzesc paşii pe Munte, ca spre o sferă în care se întrezăreşte, pentru a se confunda apoi cu ea, surâsul călăuzitoarei Beatrice. Va ajunge şi el, sunt sigură, să privească în faţă lumina aceea pură, indefinibilă în intensităţile ei sublime, în transparenţele ei învăluitoare. Îmi imaginez că noi, cei de aici, care ne gândim la el, lumeşte, dar cu faţa întoarsă spre această lumină, îl putem ajuta să ajungă la izbândă, ajuntându-ne pe noi în acelaşi timp, în urcuşul anevoios către ea.

                                                                                   

IERI-AZI- MÂINE - Livia Coloji

*** Elena Jebelean

Locul îngerului este oriunde.

El, cu altfel de unde,

cu altcând şi altcum

plămădeşte lumină din scrum.

E la locul lui unde nevăzutul

cu neauzitul încheie-nceputul.

E la locul lui unde vântul

risipeşte petale-petale cuvântul.

E la locul lui când pe geană

întunericul umed e sare de rană.

E la locul lui când din noapte

nu răsar sărutări între şoapte.

E la locul lui cum icoana

arcuieşte-a miracol sprânceana.

E la locul lui cum clipita

cu eternu-împlineşte ursita.

CĂLĂTORIE SPIRITUALĂ- Valentina Sarosi

*** Elena Jebelean

Toate vânturile sunt înnodate

în atriul drept al inimii mele.

Atriul stâng se tot chinuie să deznoade

din ele,

iar ventricolul stâng îl susţine prieteneşte,

nu de alta, dar vâjâitul e atât de puternic

încât nu poate pune geană pe geană.

Tacul e un nod dezlegat,

vânt de furtună eliberat.

Ticul e o înnăditură nouă

din cel puţin patru fire.

Când plouă

inima bate mai rar,

vânează vântul, dar nu în zadar.

Sensul se leagă în ventricolul drept

mai ales când visez,

mai ales când iubesc,

mai ales când aştept.

PROCESIUNE- Suzana Fantanariu

METAMORFOZA- PROIECTE ÎN DOUĂ CUVINTE - Raluca

                                                               

            “ACTUL I ” - EU

Metamorfoza e o temă generoasă pentru fel de fel de speculaţii, ea stârneşte discuţii şi incită la polemici. Nu şi pe copiii de clasa a IV înscrişi la cercul de scriere creativă pe care îl conduc la Palatul Copiilor. Pentru ei cuvântul, atunci când l-am rostit, chiar a sunat nou, interesant şi inedit, iar răspunsul lor spontan la întrebarea mea dacă încercă cineva să “ghiceacă” ce înseamnă, a fost că e înrudit cu metafora. Ceea ce este adevărat, până la un anumit punct.

Cuvântul ne-a ieşit în cale atunci, pentru că noi căutam un titlu potrivit pentru o piesă de teatru pe care ei o scriseseră, o piesă ce urma să fie regizată şi jucată de însăşi autorii ei. Subiectul piesei era propriu vârstei şi universului micilor dramaturgi, iar pentru o primă încercare de producere a unui text dramatic, pot spune că a fost chiar mai bine decât ne aşteptam. Pe scurt, protagonistul, eroul-copil întruchipând ştrengarul prin excelenţă, asistă la un eveniment din natura (prezentat supradimensionat), menit să-i atragă atenţia că lumea e o scenă a miracolelor, şi că întâmplări extraordinare se petrec unde şi când te aştepţi mai puţin. Transformarea unor dezagreabile omizi în frumoşi şi delicaţi fluturi îi arata lui Andrei că e greşit să te iei după aparenţe şi să judeci totul doar după aspect. Lucrurile esenţiale sunt întotdeauna profunde, ele se relevă în timp, doar celui înzestrat cu virtutea răbdării. Acestea sunt câteva învăţăminte pe care copilul le primeşte de la cele trei omizi care se metamorfozează aproape instantaneu, iar el înţelege ceea ce e de înţeles.

Pentru a le fi mai uşor copiilor-actori să îşi înveţe rolurile, am vrut să listez replicile personajelor în diferite culori. Am marcat textul în culorile alese de copii şi am dat comanda print. Cartusul din imprimanta mai avea în rezervor doar culoarea albastră, aleasă de protagonist. Deci doar replicile lui au fost tipărite.


         “ACTUL II “ - EL

Cu o lună înainte de plecarea cea mare, pe când eram la Galaţi pentru unul dintre tratamentele alternative pe care le-a urmat, Cosmin şi-a întocmit o lista cu proiecte pe care voia să le pună în act îndată ce va reveni în librarie. Îl cuprinsese atunci o efervescenţă şi un entuziasm aproape inexplicabile, proiecta în viitor o sumedenie de idei, în plan personal şi profesional şi abia aştepta să revenim acasă pentru a le împlini. Începuse deja corespondenţa cu Oana Pellea, cu care plănuia o lansare a Jurnalului dumneaei, vedea pe strada Mercy un indicator care să marcheze “punctul zero al multiculturalităţii”, aşa cum la Galaţi exista un indicator cu punctul zero al Uniunii Europene şi îşi închipuia multe, multe seri în librărie, construite în jurul unor idei pe care le-a aşezat pe o listă.

 “ACTUL III” – EU şi EL/ NOI

N-am aruncat “hârtiile ratate”, pe care nu se tipăriseră decât replicile albastre ale ştrengarului Andrei. Nu le-am aruncat nu pentru un motiv anume, ci pur şi simplu le-am pus deoparte, pe birou, printre alte multe hârtii însemnate sau albe. Prin nu ştiu ce întâmplare, ele au ajuns din nou în imprimantă.

Proiectele lui Cosmin mi s-au părut prea frumoase ca să nu le dau şansa concretizării. Aşa că am vrut să le listez pe hârtie pentru a le da cuiva care poate, vrea şi ştie cum să le dea viaţă.

Probabil că mesajul e general, probabil el mi se adresează doar mie, cert este că metamorfoza e un proces, el este înrudit cu metafora (aşa cum bine au sesizat copiii de la cercul meu de scriere creativă), iar mai departe, destinul proiectelor şi al personajelor din această piesă rămâne un subiect deschis.

 EPILOG / PROLOG

(A)   – Vai ce creaturi oribile ! Am să vă strivesc cu piciorul!  Vă arăt eu vouă!

(O1) – Stop!

(O2) – Stai!

(O3) – Nu ne lovi!

(A)  –  Ce? Omizile vorbesc?    

(O1) – Desigur, toate vietățile vorbesc!

 (A)   -   Cum să vorbească toate vietăţile!!!!!!!!!! Doar oamenii vorbesc!

(O1)  - Asta o crezi tu şi unii oameni! Voi credeţi că doar prin cuvinte se poate vorbi!

(A)    - Sigur că numai cu cuvinte se poate vorbi! Cum altfel se mai poate?

(O3) - Simplu, prin alte limbaje! Limbajul culorilor, al parfumurilor, al sunetelor!

(O2) – Florile, copacii, ploaia, toată natura vorbeşte!

(O3) – Doar că oamenii nu ne înțeleg, dar uite, tu ai reuşit!  

(O1) -  Dacă eşti atent la susurul unui izvor, îţi poate spune ceva, la fel ciripitul păsărelelor,    bătaia vântului, cântecul ploii! 

(A) –  Cum să-mi spună ceva ploaia..... sau.... vântul!? E o nebunie ce ziceţi voi! Nu se poate, visez! Să-mi dau o palmă ca să mă trezesc!

(O1) – Nu-ți da palme, nu visezi!

(O2) – Totul e real.

(O3) – De ce nu-ți vine să crezi? Ce ți se pare aşa de ciudat? Din moment ce ne înţelegi, înseamna că nimic nu e ciudat !

 (A)  – Cum să nu mi se pară ciudat: stau ca un prost pe o alee în parc şi vorbesc cu trei omizi urâte. E ceva normal aici?

(O1) –  Dacă tot înțelegi ce spunem, hai să vorbim despre noi şi lumea noastră.

(A)   – Niciodată nu mi-au plăcut insectele: muştele bâzâie, țânțarii zumzăie, greierii țârâie enervant, iar voi sunteți nişte urâte!

(O2) – Ştim că muştele bâzâie,țânțarii zumzăie, iar noi suntem urâte, dar, cu toate astea, avem un rost.

(A)  – Nu zău! Şi care-i rostul vostru? Toată ziua ronțăiți frunze!

(O3) – Nu tot ce e urât e inutil. Să ştii că omizile pot fi foarte frumoase.

(O1) – În fiecare omidă se ascunde un fluture. Lucrurile frumoase nu sunt niciodată la vedere. Trebuie să te scufunzi în adâncuri ca să găseşti perle!

(O2) – Trebuie să sapi adânc în mină ca să găseşti diamantele!

(O3) – Aşa trebuie şi să pătrunzi cu privirea într-o omidă, ca să găseşti un fluture!

............................

CEREMONIA LUMINII - Dana Acea