ŞI AZI, DE PESTE MĂRI ŞI ZĂRI - Raluca

 

"Iar apoi, într-o dimineaţă, cu inima mai uşoară, s-a hotărât să exploreze Universul....şi a trecut de cealaltă parte." (J. Salome)

Ca si acum doi ani cand ai plecat, afara e zapada. In rest- nimic nu mai e la fel!

R

SRISOARE CATRE COSMIN - AnA Adam

Draga Cosmin,
acum aproape doi ani intr-o dimineata, am primit un e-mail in care eram anuntata ca murisesi. Era adevarat! Am fost surprinsa, socata; am simtit ca este nedrept fiindca oamenii ca tine ar trebui sa stea mai mult pe aici. Absurdul existentei ma contamina usor si pe mine. Aveam sentimentul vulnerabilitatii si neajutorarii, la dispozitia unor forte deasupra mea. Parea ca asta e conditia umana. M-am gandit la Raluca: ma coplesea chiar numai gandul ca trebuie sa suporte grozavenia mortii tale. Simteam in povestea voastra ceva foarte incomod pentru mine cu care tare n-as fi vrut sa ma confrunt nici macar participand la inmormantarea ta. Stii cum suntem invatati noi, credem ca e de preferat sa evitam intalnirea cu moartea! S-a ivit un prilej ideal de a ma scuza fata de constiinta mea. Venise in vizita pentru cateva zile, fratele meu pe care nu-l vazusem de un an si ceva. Apoi era frig, nici macar nu erai inmormantat in Timisoara.... A fi mers la inmormantare echivala atunci cu un ramas bun fata de tine si minima sustinere fata de Raluca. Dar se pare ca acestea au cedat in fata disconfortului meu.... Am stat cateva luni cu remuscarea ca nu ti-am multumit fiindca ne-am intalnit si ca nu mi-am luat ramas bun. Apoi lumea mea, s-a schimbat tot mai neasteptat si rapid raspunzandu-mi-se la dorinte vechi si secrete. Miraculosul a intrat in cotidian. Am revazut-o pe Raluca si s-a putut intampla astfel ca te-am intalnit si pe tine in feluri si circumstante nebanuite pana nu demult. E sigur ca ne-am intalnit mai des decat atunci cand traiai. Imi sunteti ghizi intr-ale prieteniei, autenticitatii, vindecarii, curajului si alchimizarii interioare. Printre multe altele voi m-ati ajutat sa ma apropii de Moarte asa de mult incat sa stau cu ea la confidente pe banca din parculetul cu trandafiri, lavanda si tuberoze. Sa o imbratisez si sa ajung a le iubi pe ea si pe sora sa, Viata. Ma gandesc ca daca as vrea sa fiu in nota politetii, da, "ne putem lua ramas bun de mai multe ori" dar niciodata cu sentimentul ca nu o sa ne reintalnim. "Moartea e doar o formalitate" spune un personaj de film. Multumesc,

Ana

Despre oameni si carti - Raluca Lungu

http://www.calatoriainimii.net/2011/12/calatoria-ultima-dincolo-de-frontierele-fricii/

ÎNSEMNARE- Raluca Lungu

            Dacă ar fi fost să mă gândesc la propriul semn, la forma în care cineva, oricine, în urma mea ar fi trebuit să pună zabavă că am trecut prin lume, m-aş fi gândit, cu siguranţă la un copac. Nu-mi văd altfel reprezentată trecerea, decât în forma crescândă, pulsând de sevă, a unui dublu vegetal, ancorat între cele două lumi veşnic împreuna, verdele şi albastrul, densitatea şi etericul, Pământul şi Cerul. Între braţele-crengi ar avea veşnic loc, într-o îmbraţişare, când plină de flori, când galbenă-aurie de frunze, toţi cei care, din dor de mine sau de alte doruri, ar veni la graniţă. Căci pentru mine, locul în care ne abandonăm făptura de carne şi oase şi redevenim fiinţe de lumină este, într-adevăr, „marea frontieră”.

            Dar semnul la care a trebuit sa mă gândesc n-a fost al meu! Cu toate astea, sau mai ales de asta, semnul-cruce pe care mi l-am imaginat a primit o formă mult mai convenţională. Dar nu  de piatră! Nici măcar în forma ei mai nobilă de marmură sau granit. Pentru că piatra e rece, grea şi nu pulsează. Am ales aşadar trupul unui copac, forma zveltă de axă a lumii, ce reţine ca amintire a propriei coroane, între braţele întinse de la răsărit la apus, cercul nesfârşit al vieţii.

            Graniţa, marea frontieră pe care eu mi-o imaginez fâşie verde, plină de flori, păsări şi fluturi, e în realitate o fâşie din ce în ce mai împietrită, mai inertă şi gri. Cei rămaşi de această parte a graniţei, fixează pentru ei, cei plecaţi de partea cealaltă, semne grele de piatră şi vor să dureze în marmură sau granit ceea ce, de fapt, e trecător. Semnul adevărat al trecerii nu poate fi decât copacul-cruce.

            Semnul lui Cosmin e pe graniţa imaginată de mine (cu lemn şi flori) şi a fost plăsmuit de artistul plastic Delia Corban. Pe cele două feţe ale sale, sunt încrustate, cu litere vechi româneşti, fragmentul din rugăciunea scrisă la despărţire, dar şi ultimul mesaj transmis de Cosmin prietenilor:

                              „Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte!”

Lui Cosmin cel plecat peste hotarul vesniciei- Monica Rohan

                                      

                                         Lui Cosmin,

                                                cel plecat

                                                peste hotarul veşniciei...

Doar mă aplec

               peste pervaz

şi-n sticloasă nedumerire

       auzul mi se destramă

Un pic peste rama ferestrei

     ca şi cum dintr-o rană ieşind

     nici n-aş mai recunoaşte

            frumuseţea de-afară

Văzul se desfăşoară

               întreagă vederea

               e-atât de cumplit

               de nemărginită

încât

nu-i primejdie nici durere mai grea

decât rămânerea în coliba îngustă, de carne...

                          (Monica Rohan, în vara lui 2011)

Poem pierdut de mama iubitoare - IOSIF CARAIMAN

                  

    POEM  PIERDUT  DE MAMA  IUBITOARE

                                                   Mai e loc de îngeri în lumea asta?

                                                                Cosmin Lungu

                      1

din  nesupunere  adus

şi-nsicriat cu blânda-i  fire …

veşnică  înrourarea rourei lui

în iarba ta, mormântuire.

                     2

mamă iubitoare, iată-ţi fiul

răzvrătit, znobaş, scriit

de iele.

sfiit te ţine el de poale.

moarte mamă

eu foarte departe voi fi 

când născut de naşterile mele …

MIRELLA TONENCHI

Aveam o carte scrisă şi aveam nevoie de o locaţie pentru prezentarea ei.
Era primul meu roman, în poezie debutasem deja, mulţi ani în urmă..
Îmi zice Zoe, De ce nu mergi la Cărtureşti să vorbeşti cu Cosmin, ai văzut expoziţia mea acolo, este un om special, sigur te va ajuta.
Prima mea întîlnire cu Cosmin, face to face, a fost la Cărtureşti din Unirii. Chit că eu îl ştiam de mai înainte, din poze, din auzite, din întîlniri printre rafturile cărţilor de la Cărtureşti, ori mai ales..
M-a uimit deschiderea lui... Nu amabilitate, căci nu eram la alimentara din colţ. Că se putea ori ba, rapid a găsit soluţia pentru plasarea cărţii mele în cea librărie şi lansarea ei în acelaşi loc.
Ne-am mai auzit pe urmă de trei ori, maxim. Greşesc, ne-am văzut o ultimă dată cu ocazia semnării hîrţoagelor cu pricina şi atunci am văzut-o eu pe Raluca.
Ce m-a surprins atunci a fost starea aceea a lor.. O fericire continuă pe chipuri şi a fost pentru prima dată în viaţa mea cînd am întîlnit aşa ceva... Se priveau încontinuu zîmbind! Ochii lor rîdeau tot timpul, incredibil! Erau doi, dar Unul!
Cosmin a organizat totul dar încontinuu îmi spunea că este posibil să nu fie prezent la lansare, eu insistam dar el spunea că urma a pleca la Bucureşti şi că era o problemă de viaţă sau de moarte..
Lansarea a avut loc. Cu succes. Cosmin nu a fost acolo.
Tîrziu am înţeles ceea ce Cosmin spunea.. De viaţă.... De moarte...
Stilul meu de a srie este complet diferit de textul de mai sus. Nu sint telegrafica, nu!
Aş fi putut relua poeme şi redacta compuneri şi lamentări. Însă lui Cosmin i-ar displace.
Dar tot nu mă pot abţine... Şi zic precum Saint-Exupéry...
On ne voit bien qu'avec le cœur.

Cosmin- intr-un interviu cu Andreea Medinschi Niculescu

http://www.youtube.com/watch?v=TBVxSVgZoMc&feature=related

RE-PUNERE IN ABIS- Raluca Lungu, Cosmin Lungu, Dana Iordache

     Nu stiu daca, ce, cand si cum voi mai scrie pentru blog. Odata incheiata expozitia care a constituit finalul proiectului dedicat lui Cosmin, dar si noua- noua, celor care am participat direct la el, sau voua, celor care ati ajuns pe acest blog sau ati vizitat expozitia de la Muzeul de Arta- simt ca cercul trebuie inchis.
      Pe mine, proiectul acesta m-a ajutat enorm sa sedimentez si sa cristalizez cea mai transformatoare experienta a vietii mele de pana acum. Si pentru acest lucru le multumesc tuturor celor care, intr-o forma sau alta, au fost alaturi de mine. Multumesc din inima!

     Iubitul meu Cosmin, spun doar "Am fost contaminata de fiinta ta!", echivalentul lui "Te iubesc!" in limba indienilor Yanomami. Multumesc pentru tot ce mi-ai daruit!


     Si pentru ca cercul sa se inchida, am sa postez din nou primul meu material scris pentru acest blog. Ii va da, probabil, un sens pentru cei care abia acum ajung sa-l descopere.

Una dintre cele mai valoroase lecţii pe care mi le-a dat viaţa în ultimul timp este aceea a conştientizării faptului că nimic, dar absolut nimic din ceea ce ni se întâmplă, nu este o simplă „întâmplare”.  Dar ca să ajung să înţeleg şi să-mi însuşesc această lecţie, a fost nevoie de un adevărat cutremur al fiinţei mele, atât de puternic şi profund încât lumea mea s-a făcut praf şi pulbere. Iar eu am murit. Am murit eu, cea care am fost şi am renăscut eu, cea care sunt acum, aceeaşi care am fost şi infinit mai mult decât atât! Metamorfoza aceasta uriaşă, transformarea pe care cutremurul fiinţei mele a produs-o,  este urmarea minunatei mele întâlniri şi despărţiri de Cosmin – cel mai frumos suflet pe care l-am întâlnit pe pamânt.

Blogul acesta este al lui, al meu şi al nostru, este un spaţiu virtual de întâlnire al tuturor celor care cred că nu exista ceva mai presus de iubire şi nimic în afara ei, că iubirea este tot ceea ce este, că viaţa ne este dată ca dar întru desăvârşirea sufletelor, că existenţa noastră terestră are sens.  Este un blog unde vrem să vorbim cu cea mai mare sinceritate despre noi, despre sufletele noastre, despre întâmplările care au făcut să fim ceea ce suntem, despre întâlnirile care ne-au făcut să creştem, despre visele pe care le-am avut şi încă le avem, despre ceea ce am făcut pentru noi şi pentru ceilalţi, despre cum ne-am bucurat şi am râs, despre cum am suferit şi am plâns, despre lumină şi întuneric, despre greu  şi uşor, despre bucurie şi suferinţă, despre rostul şi sensul ei. Despre Aici şi Acolo.  Despre viaţă şi moarte sau Viaţamoarte- aşa împreună, pentru că ele nici măcar nu se pot despărţi. În esenţă, vom vorbi despre noi în cadrul unei poveşti mici şi frumoase, parte indispensabilă a Marii Poveşti, care nu are început şi nici sfârşit.

Blogul, a cărui construcţie începe acum, va avea o structură mai puţin obişnuită. Curgerea lui nu va fi una firească, din punctul de vedere al cronologiei. Postările care îl vor compune vor fi asemeni pieselor dintr-un puzzle, fiecare suficient sieşi pentru a avea coerenţă şi necesar în economia mai amplă a micii poveşti despre care spuneam. Povestea se va spune treptat (într-o ordine ce ţine de raţiunile sufletului) de către mai multe voci narative, pe care am să le prezint pe scurt doar (cunoaşterea lor nu va fi completă nici măcar atunci când povestea va înceta să fie spusă):

COSMIN- este, cum spuneam, cel mai frumos suflet din Univers pe care eu l-am întâlnit pe pământ. Ne-am (re)întâlnit în Bucegi, sub zodia cerbului şi am fost căsătoriţi aproape cinci ani. Am parcurs alături de el un drum mereu ascendent, când în plin soare, când prin cele mai cumplite bezne, când prin praf, când prin noroaie, când drept şi armonios, când cu cotituri bruşte şi neaşteptate, un drum care, la un anumit moment şi timp, a ajuns la o răspântie, iar Cosmin a ales înălţimile ameţitoare ale cerului, şi eu nu am mai putut să-l umez. Drumul lui continuă în cer, al meu, încă, pe pamânt.

Mulţi l-au cunoscut pe Cosmin ca jurnalist în presa culturală, apoi ca PR. Manager al librăriilor Cărtureşti din Timişoara, unde a dat naştere unor întâmplări frumoase în care a reunit mulţi oameni minunaţi. A fost un om de o efervescenţă continuă, care a dat viaţă unor idei, de multe ori îndrăzneţe, şi a contaminat cu bucuria lui pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut sau doar l-au vazut.

A fost cel mai bun pirat din câţi au existat vreodata şi tocmai această ipostază în care destinul l-a pus a generat blogul şi tot proiectul din spatele lui. Cosmin a avut una dintre cele mai rare forme de cancer (carcinom adenoid cistic de glanda lacrimala), iar cei aproape trei ani cat a durat confruntarea cu aceasta realitate au insemnat cea mai transformatoare experienta a vietilor noastre.

EU- sunt Raluca, soţia lui Cosmin.

NOI-  suntem nişte prieteni pe care Cosmin ne-a reunit într-un proiect artistic şi nu numai, al cărui pretext iniţial a fost. Dar pe măsură ce proiectul a început să se deruleze, am înţeles că totul a devenit un adevărat proces prin care noi, toţi cei implicaţi, ajungem să ne  avântăm tot mai tare şi mai adânc în propriile suflete, acolo unde sunt întrebări rămase încă fără răspuns, frici neînţelese şi răni nevindecate, acolo unde încă mai e loc de lumină.

Proiectul nostru a pornit de la ideea directorului Centrului Cultural Francez din Timişoara, Eric Baude, de a face ceva în amintirea lui Cosmin. Impulsul lui a generat o idee, iar ideea a devenit un proiect care adună în jurul lui peste 30 de artişti plastici şi oameni de litere (scriitori, editori, jurnalişti, psihologi) din Timişoara, dar nu numai, care au acceptat să privească, plini de seninătate şi lumină o temă considerată tabu: intervalul de trecere dinspre viaţă spre moarte, boala ca formă de investigare şi restructurare a fiinţei, într-un cuvânt, tranziţia de la Aici spre Acolo. Acordul dat unei astfel de provocări e, într-un fel, o formă de exprimare a curajului de trece peste ceea „te face să împietreşti de frică”, te îndeamnă „să te faci că nu vezi” şi să treci mai departe mulţumind că poţi amânat confruntarea.

NOI suntem cei care vom expune la Muzeul de Artă din Timişoara, în perioada 20-28 iunie anul curent, tot ceea ce am plăsmuit- lucrări plastice şi texte- stimulaţi fiind de întâlnirea cu Cosmin şi de temele pe care povestea lui ni le-a dat spre reflectare.

Blogul a cărui existenţă începe azi, va fi o cronică a ceea ce se întâmplă pe parcursul derulării proiectului, dar şi o recupareare a poveştii mici prin întâmplări rememorate de mine azi, sau consemnate de Cosmin atunci când s-au derulat.

În niciun caz, povestea care va constitui acest blog nu este o poveste tristă!  Ea nu va fi spusă pentru a stârni lacrimi. Nici furie. Nici revoltă. Nici măcar regrete. Ea va fi spusă numai şi numai pentru a arăta că vindecarea unui om înseamnă cu mult mai mult decât însănătoşirea în plan fizic, şi că dincolo de regăsirea propriei tale fiinţe şi a propriului suflet, nici nu mai contează dacă ramâi pamântean, ori nu! 

***

(Viena, ianuarie 2008-  primul mail al lui Cosmin catre Dana, prietena draga intalnita intr-un moment cheie)

Iti multumesc, Dana, pentru ca mi-ai dat adresa de mail. Eu sunt cel ce am postat textul pe blog, cel ratacit si cu panzele jos.  Am pus doar initiala prenumelui pe blog pentru ca inca nu sunt pregatit pentru o "demascare" publica. Sper sa nu-ti par un ciudat. Totul s-a petrecut asa de repede, incat nici nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea. E-adevarat ca oricat timp as fi avut, tot nu as fi acceptat-o prea usor. Asadar numele meu real e Cosmin Lungu. Sunt jurnalist, locuiesc in Timisoara, iar pentru nu stiu cata vreme de-acum incolo lucrez ca director al librariilor Carturesti din Timisoara. Odiseea mea a inceput la inceputul anului 2007, cand ochiul a inceput sa mi se umfle, si a durat chiar 365 de zile, timp in care am adunat cel putin 10 diagnostice (mai grave sau mai putin grave), am facut 3 RMN-uri si 3 biopsii, am vazut zeci de medici (in Romania, Ungaria si Austria) si, cand credeam ca totul se termina cu bine, am avut de infruntat realitatea pierderii ochiului. Prea cruda pentru mine.

Acum sunt cu sotia mea la Viena de o luna si ceva (trei saptamani in spital), iar locul asta a reusit atat de mult sa ma indeparteze de el, desi de-atatea ori am visat cu ochii deschisi sa ajung la Viena...

Venisem la Viena, dupa ce medicii de aici vazusera diagnosticul celor de la Szeged (cate bajbaieli acolo...cand tiroida, cand nimic, cand benign, cand malign...) si nu-l acceptau. Urma sa incep radioterapia la Szeged pentru un tip de cancer, insa medicii de la Viena contestau diagnosticul (erau de parare ca e ceva benign). Asa ca am ajuns in Austria in aceeasi zi in care trebuia sa incep radioterapia la Szeged (eu tot suspectam ca nu m-au programat mai repede ca sa ma forteze sa aleg si pentru ca-si doresc cazul - aparent provocator dupa toate diagnosticele pe care reusisem sa le strang), iar dupa doua consultatii s-a stabilit data operatiei in care urma sa fie indepartata tumoarea benigna.

Medicii m-au deschis, m-au inchis la loc si mi-au spus cateva zile mai tarziu ca au fost socati de ce au gasit in orbita mea, nu s-au asteptat, ca e o tumoare maligna, rara, care reuseste sa se mascheze atat de bine incat nici la RMN nu e vazuta. Singurul troc viabil, mi-au zis ei, e sa renunt la ochi pentru viata. O saptamana intreaga, pana a venit confirmarea biopsiei, am tot sperat sa nu fie adevarat. Operatia m-a sleit de puteri, spitalizarea lunga si izolarea m-au innebunit, iar acceptarea realitatii imi pare si acum imposibila. Nu ma pot privi in oglinda, mi-e teama de reintoarcere in Tm, de ce va urma...

Sunt o sumedenie de frici pe care le trag dupa mine. Eu eram inainte o persoana foarte energica, iar acum mi-e teama sa nu o iau razna, autoizolandu-ma. Desi dupa externare (27 dec) as fi vrut sa plec  mediat din Viena, medicul care m-a operat mi-a spus ca nu imi recomanda lucrul asta, pana cand nu mi se scot firele (s-a intamplat ieri). Acum mai stau pana luni, in 7 ianuarie, cand sunt programat la o consultatie de control. Dupa toate probabilitatile o sa urmeze sedinte de radioterapie. Sunt tensionat, temator si cu o repulsie puternica pentru spital (desi conditiile de aici nu se pot compara cu cele din Ro - pentru mine tot o trauma serioasa a reprezentat statul in spital).

        Am ezitat mult inainte de a-ti scrie, pentru ca nu vreau sa incarc pe nimeni cu problemele mele. Sper sa ma ierti daca am facut-o.

        Sper sa pastram legatura. Poate data viitoare reusesc sa scriu lucruri mai vesele.

 Cu drag, Cosmin

la marginea vietii, doar Rasaritul …

(Dana Iordache)

“suferinta inalta” – niciodata nu am inteles ce vroia sa insemne expresia asta. in momentele de suferinta extrema mi se parea absurda, chiar daca printr-un efort mi-as fi imaginat o axa verticala, pozitia in care ma situam era exact la polul opus “inaltului”, eram jos de tot, eram in strafunduri, coborind vertiginos in adincimi intunecoase ale fiintei mele. cu timpul am invatat ca pe margine nu mai exista sus, precum nici jos. asa cum nici stinga sau dreapta. nici inainte sau inapoi. nici zi si nici noapte. pe margine, doar ESTI. gol pusca, dezbracat de toate “hainele” pe care le aveai.

la inceput te pacalesti, iti spui “boala / accidentul / pierderea nu sunt ale mele”. eu sunt eu. ele au venit din alta parte, mi-au fost date, au fost determinate de un altul, oricare ar fi acela. si lupti cu incordare maxima impotriva unui dusman din afara ta. lupta e grea, puterile iti slabesc, simti ca o sa pierzi, iar furia, dar si frica cresc si mai mult.

... dar uneori, intr-o secunda de claritate vezi si intelegi neintelesul – nu exista un “eu” si un “altul”. sunt doar eu! boala sunt eu. accidentul sunt eu. pierderea sunt eu. fiinta creste nemarginit, gol pusca te vezi pentru prima oara.

iar la propria-ti margine, rasare Fiinta care esti.

eu si Cosmin aveam un singur lucru in comun – amindoi ne-am pierdut ochiul drept si ne-am cistigat pe noi insine. fiecare in felul lui.

Cosmin imi scria “singurul troc viabil, mi-au zis ei, este sa renunt la ochi pentru viata”. la mine a fost “renunta la ochi, pentru a nu orbi”. fiecare am renuntat in felul lui. si amindoi ne-am vindecat dincolo de viata si moarte ...

pierderea e grea, aduce multa suferinta, te face sa te indoiesti de lume si de Dumnezeu, te striveste nestiind cine mai esti. e iadul pe care il parcurgi si lasi bucati din tine pe drumul pavat de durere. la apogeul chinului fizic si psihologic nu mai are nici o importanta daca mai esti ori nu.

cistigul meu si cred ca si al lui Cosmin este Fiinta, Omul din tine, pe care il intilnesti la capatul iadului. cresti exponential, lumi noi se deschid, care parca nici nu existau inainte. lumea toata se desface precum un boboc de floare, iar tu esti lumea toata, si parte din ea, in aceeasi masura. zimbetul femeii, pe care o intilnesti pe strada, il recunosti ca fiind al tau. frumusetea barbatului, cu care iti petreci pret de o secunda privirea, este a ta. suferinta celorlalti, fie ei apropiati sau nu, este si ea in tine. tristetea iubitei parasite e acolo. bucuria pasarilor care doar cinta, a soarelui care doar lumineaza ... toate sunt legate indestructibil de tine si tu de ele. si in momentele astea intelegi ca viata doar este, si moartea doar este. bucuria si tristetea. suferinta si iubirea. frica si fericirea.

in 2008, la citeva luni dupa ce mi-am pierdut ochiul am fost in New York, o prietena ma rugase sa ii aduc o carte, asa ca am intrat intr-o librarie ca sa o caut. acolo am intilnit unul din cei mai frumosi oameni pe care i-am vazut vreodata – managerul librariei. un tip la vreo 40 de ani, inalt si subtire, de o simplitate si cu o energie atit de buna ca m-a atras cumva de departe. m-am apropiat si am asteptat sa termine discutia pe care o avea cu unul din vinzatori. statea cu spatele spre mine. cind s-a intors mi-a zimbit larg si am observat ca avea un singur ochi, dreptul. stingul lipsea si nu purta proteza sau vreun bandaj. lasase ochiul gol asa cum ramine dupa evisceratie. ochiul lui gol zimbea, prin fanta subtire dintre ploape nu te intimpina nimic si totul, deopotriva. atunci m-am gindit “nu numai ochii sunt oglinda sufletului, ci si lipsa ochiului poate fi poarta spre suflet”. l-am admirat si mi s-a parut atit de curajos. si eu aveam un ochi plecat, dar imi era frica sa il expun lumii. inca imi e. omul acela insa, era cu totul acolo, el si cu golul lui. si era atit de frumos.

tot in 2008 dupa ce mi-am scris povestea mea, m-a gasit Cosmin. eu cu citeva luni mai avansata in calatoria pierderii si regasirii, el la inceputul acesteia ne-am unit emotiile si trairile, ni le-am impartasit si pret de aproape 1 an ne-am scris impreuna povestea. in doi, lucrurile se traiesc mai usor, simti ca nu esti singur, iar faptul ca atunci cind spui “mi-e greu si doare ca dracu!” rezoneaza cu aceeasi vibratie in celalalt naste lumi. lumea noastra era una pustie initial, dar cu fiecare secunda de gol si fiecare durere in suflet de fapt cresteam. desi nu ne-am intilnit niciodata fata in fata, ne cunosteam atit de bine ... corespondenta noastra si spatiul comun al constiintei pe care l-am creat ne-a dat apropierea care nu are nevoie de spatiu, timp, ochi sau atingeri.

acolo, pe margine, inveti cea mai de pret lectie a vietii – ca ESTI. esti mare si mic. esti iubire adevarata. esti una cu Dumnezeu. esti lumea intreaga. esti viata – dincolo de viata si moarte. dincolo de zi si vis. esti rasaritul tuturor lucrurilor si inceputul perpetuu al Creatiei.

la marginea vietii, esti doar Rasaritul ...

“ce faci? vii? trebuie sa vii. e important sa ne intilnim ! “ – m-a intrebat de curind un barbat, caruia nu i-am vazut fata, intr-una din viziunile mele.

nu i-am raspuns atunci. i-as raspunde acum “sunt deja aici. trebuie doar sa clipim din ochii nostri plecati si ne vom intilni.”

pe margine intilnesti fiinte noi, vezi ingerii, iti vezi mortii, patrunzi spatii si timpuri inaccesibile, il vezi pe Dumnezeu si esti intreg.

DAVID, RESPIR DIN INIMA PENTRU TINE!

http://www.calatoriainimii.net/2011/07/david-servan-schreiber-sau-superba-generozitate-a-unui-ramas-bun/




            Am aflat vestea despre David Schreiber exact in seara vernisajului expozitiei Gratie si forta. Imediat mi s-a taiat respiratia, apoi mi-am dat seama ca nu intamplator atunci si acolo aflasem eu vestea aceasta. Sincronicitate sau nu, 2 carti editate de Elena Francisc au jalonat uluitor povestea mea si a lui Cosmin: Anticancer a lui Schreiber si Gratie si forta a lui Wilber.
           Cand m-am intalnit recent cu Elena si cu Horia, n-am avut taria sa ii intreb ce stiu despre David. Am acceptat inca din seara in care am aflat ca esential nu e sa ramai, ci sa stii cum sa ramai si sa ai taria sa faci ce trebuie ca sa pleci impacat. Eu cred ca David e pregatit acum de plecare, pentru ca i-a ajutat si i-a pregatit de plecare pe altii care n-au avut puterea lui.
            Pentru Cosmin citirea cartii lui a fost shiftul care l-a pus pe calea acceptarii si i-a aratat ca omul e mai mult decat dimensiunea lui fizica. N/am sa uit niciodata revelatia pe care i-a produs-o lui Cosmin cartea lui David! Si cat de benefica pentru noi a fost intalnirea cu ea! Imediat dupa citirea acestei carti raportarea lui Cosmin la boala a fost cu totul alta, iar lupta in care ne incrancenaseram noi pana atunci in raport cu boala a fost abandonata in folosul altor strategii, benefice pentru trup, minte si suflet.

           Multumesc, David Schreiber, respir constient si din inima cu gandul la tine! Respiratia e elogiul meu pentru lumina sufletului tau! 

           Si indraznesc sa spun “Te iubesc!” tocmai pentru ca in cartea ta am gasit cea mai frumoasa etimologie a acestei declaratii (in limba unui trib aproape necunoscut.)

VINDECARE PARTIAL IN RETEZAT - Raluca Lungu

            Ieri, cu o săptămână mai târziu decât fusese programat, am demontat expoziţia de la Muzeul de Artă. Am încheiat astfel proiectul început în iarnă şi am simţit efectiv că închei, cu nespus de multă linişte şi pace în suflet, un capitol al vieţii mele. Nu ştiu dacă cel mai frumos, cel mai dureros, cel  mai important, sau mai valoros, dar cu siguranţă cel mai transformator.

            În ultimele lui zile pe pamânt, în timpul lungilor si cutremurătoarelor pendulări dintre lumi, Cosmin mi-a spus: “ Când am să mă fac bine, vom face o excursie parţial în Retezat!”  “ Ce înseamnă parţial?” l-am întrebat eu. “ Nu ştiu, vom vedea atunci!”

            Ideea de a face ceva în amintirea lui Cosmin nu-mi aparţine. Ea a venit neaşteptat din partea lui Eric Baude, directorul Institutului Francez din Timişoara, unul dintre prietenii care au ştiut să ne SUSţină discret, dar cu putere- dincolo de cuvinte şi fapte- atunci când Cosmin şi eu alături de el duceam teribile lupte. Înainte să îşi încheie mandatul la Timişoara, Eric a vrut să facă ceva in amintirea lui Cosmin şi m-a chemat să vorbim despre asta. Gândul lui a fost rostit pe 18 ianuarie 2011, în seara în care, printr-o fericită sincronicitate, eu eram împreună cu 24 de copii la Institutul Francez pentru a deschide expoziţia unui proiect la care lucram din toamnă, intitulat  “Provizii pentru cămările sufletului”. Sincronicitatea a fost dată de faptul că vernisajul a fost fixat chiar în ziua în care se împlinea un an de la plecarea lui Cosmin. La început, când de la Institut mi s-a comunicat data vernisajului, am vrut să o schimb, dar mi-am dat seama că în acea seară nu aş fi putut fi nicăieri altundeva decât printre copii şi prieteni, făcând ceva pentru suflet.

         

            Cosmin a ştiut să plece într-un mod care pentru mine a echivalat cu cea mai valoroasă lecţie, aceea despre moarte. Întâmplările din zona misticului din ultimele lui zile şi relatările semiconştiente despre tărâmurile de lumină şi fiinţele care îl populează au fost pentru mine dovezi suficiente că moartea nu e decât o transformare. Uriaşă. Imposibil de cuprins în cuvinte. Firească. Zâmbetul imens pe care l-a avut pe buze la plecare, seninătatea şi pacea care i-au inundat faţa, au fost semnele categorice ale faptului că a ajuns în lumină. Iar eu asta am înţeles atunci: Noi, când murim, redevenim ceea ce suntem, fiinţe de lumină.

            La puţin timp de la plecarea lui Cosmin, în mâna mea a ajuns cartea lui Ken Wilber- Graţie şi fortă. Ceea ce m-a uimit de la primele pagini nu a fost asemănarea dintre povestea mea şi cea a marelui filozof, ci faptul că erau identice! Aproape până în deataliu: de la povestea de iubire pe care o traiserăm, până la confruntarea, la foarte scurt timp după căsătorie cu diagnosticul “cancer” al sufletlui pereche, de la etapele prin care am trecut ca şi cuplu, dar şi ca individualităţi, până la finalul cu atâtea înţelesuri şi tulburătoarea despărţire şi chiar formula de declarare a iubirii : “Te iubesc pentru totdeauna! Şi totdeauna înseamna Totdeauna!”........

            Îndată ce am terminat de citit cartea, i-am scris lui Wilber. Si mi-a răspuns. I-am scris Elenei Francisc, editorul din România al cărţii. Şi mi-a răspuns. Apoi i-am întâlnit pe Elena şi pe Horia şi totul s-a schimbat. Pentru că, deşi eram în lumina minunatei întâmplări a întâlnirii mele cu Cosmin, eram dezorientată. Lumina era mare şi puternică, mă covârşea cu sclipirea ei. Alături de Elena şi Horia am pornit în călătoria inimii, o călătorie incredibilă a descoperirii Sinelui. Efectul acestei călătorii n-a fost şi nu este altceva decât dobândirea conştienţei, schimbarea totală a atitudinii faţă de viaţă şi toate ale ei. Şi dintr-o dată vălul s-a spulberat, viaţa mea a devenit explicită, am învăţat să-i descopăr mecanismul. Mi-am dat seama că trăiesc într-o imensă pădure semiotică, plină de semne şi semnale, pe care, dintr-o profundă şi aproape inexplicabilă ignoranţă, am refuzat să le înţeleg. Pur şi simplu m-am trezit şi pur şi simplu am înţeles ce am făcut eu pentru Cosmin şi ce a făcut el pentru mine.Şi am înţeles sesnul experienţei noastre, împreună şi separat. Şi am înţeles că nimic nu s-a încheiat, ci doar s-a transformat.

            Când Eric mi-a zis de ideea lui, mi-a fost greu să-mi imaginez ceva de genul “In memoriam”. Mi-era teamă ca nu cumva să se ajungă la o întâmplare tristă, în care să curgă lacrimi, să se reactualizeze regrete, să se evoce suferinţa. Pentru că l-am însoţit pe Cosmin până la plecare, ştiam că forma vindecării lui n-a fost însănătoşirea în planul fizic, ştiam că sufletul lui găsise lumina, ştiam că, spiritual vorbind, se eliberase. Şi mai ştiam că plânsul oamenilor e pentru ei înşişi, nu pentru cel plecat, pentru că cel plecat e în lumina dumnezeirii şi nu trebuie plâns. Ştiam şi ştiu că multora le este greu să înţeleagă asta, că le este greu să accepte absenţa, că le este greu să pună ceva în golul lăsat de cineva.

            Pe Cosmin cu toţii l-am văzut frumos, iar frumuseţea pe care am văzut-o la el este, de fapt, frumuseţea noastră, pe care nu am fi recunoscut-o la el, dacă nu ar fi existat în noi. În oglinda care ne-a fost Cosmin, cu toţii ne-am văzut frumoşi, şi buni, şi senini, şi prietenoşi, şi altruişti, şi jucăuşi, puternici, sensibili, .......

Cosmin ne-a artătat tututor cum suntem, cum avem sufletele, ce avem în suflete, şi scriind sau desenând despre el, scriam şi desenam despre noi. De aceea m-am gandit că proiectul este pentru Cosmin, dar şi pentru noi, pentru fiecare în parte, ca să înţelegem că viaţa şi moartea nu se pot despărţi. Fiecare s-a raportat în felul său la Cosmin şi la povestea lui, fiecare a atins un anumit aspect din interacţiunea cu el, şi, în ultimă instanţă, fiecare a scris/desenat despre sine.

De aceea i-am spus lui Eric faptul că mie mi-ar plăcea să facem ceva pentru Cosmin, dar nefăcând abstracţie de povestea lui şi de adevărul că el nu mai este printre noi. M-am gândit să exprimăm prin limbajul celor două arte propriul nostru adevăr legat de Cosmin, de viaţă, moarte, boală, suferinţă, lumină, împăcare.

Vernisajul a fost pe 19 iunie. Expoziţia a fost programată să ţină două săptămâni, urmând ca ea să fie demontată pe 3 iulie. Când m-am dus la Muzeu, cu trei zile înainte de a expira cele două săptămâni, doamnele de acolo mi-au spus că trebuie neapărat cerută o prelungire, pentru că expoziţia este extrem de vizitată, că oamenii vin şi apoi revin cu prieteni sau cunoscuţi şi chiar cer prelungire. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Astfel, expoziţia Graţie şi Forţă a fost demontată ieri. În intervalul 5-10 iulie am fost plecată într-o excursie alături de suflete dragi, care pentru mine a avut un caracter transformator şi vindecător. Am fost la doi paşi de Retezat. „Parţial în Retezat!”      

INTREBARI DIN INTERVIURILE LUI COSMIN

      -     Ascult povestea ta! Cum începe?

-        Sunteţi mulţumit de alegerile pe care le-aţi făcut în viaţă?

-        Care este firul nevăzut care v-a susţinut ca om?

-        Totul este deşertăciune şi vânare de vânt, spune Ecclesiastul. Aţi simţit vreodată mai acut asta?

-        Din epistola a doua către Timotei a sfântului apostol Pavel: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, şi al dragostei, şi al înţelepciunii”. De ce atunci, religiile propovăduiesc frica de Dumnezeu, şi nu dragostea de Dumnezeu, ca piedică împotriva păcătuirii?

-        Aţi reuşit să iertaţi până la capăt?

-        După ce se cunosc oamenii-sfinţi? I-aţi întâlnit, au nume pământean?

-        Ce carte n-ar avea voie să rămână necitită înainte de plecarea cea fără de întoarcere? Intuiesc răspunsul dvs şi de aceea v-aş ruga să îmi spuneţi care ar fi ultimele două cărţi..

-        Cum poţi şti dacă te-ai împlinit aici, pe Pământ?

-        Mai e loc pentru îngeri în lumea asta?

-        Cum te împaci cu imprevizibilul?

-        Viaţa e ca o portocală, moale pe dinăuntru – îl citez pe colegul meu de Cărtureşti, Marius Parghel. De acord sau împotrivă?

-        De ce e frumoasă piatra de râu?

-        Cum poţi refuncţionaliza o viaţă abandonată?

-        Un semn de carte are rostul ăsta, de a-ţi arăta unde te-ai oprit, unde te afli. După acelaşi principiu te însemnează şi viaţa?

-        Dacă până la urmă viaţa e o probă de viteză şi nu una de maraton, de rezistenţă?

-        Ce-ţi place mai mult: răsăritul sau apusul?

-        Dacă Pământul s-ar plictisi să se mai învârtă, i s-ar putea reproşa ceva?

-        Întrebarea copilului: unde se află Dumnezeu?

-        Mie-mi place foarte mult cuvântul mulţumesc. Aveţi un cuvânt pe care îl înţelegeţi altfel decât ceilalţi?

-        Când închideţi ochii, vedeţi întunericul sau vi-l imaginaţi?

-        Bătăile inimii înseamnă totul în viaţă?

-        Ce-l desparte pe un om de condiţia de zeu?

-        Ne privim de-a lungul vieţii în diferite oglinzi. Cum ne dăm seama dacă sunt strâmbe?

-        Între text şi imagine, pe care mizezi mai mult?

-        Unde ţi-ar plăcea să ajungi, dar momentan e imposibil?

-        Ce însemnă pentru tine capătul lumii?

-        Cum v-ar plăcea să fiţi cunoscut, sub ce descrieri?

-        Subconştientul se exprimă pe pânză sau e un teritoriu stăpânit exclusiv de conştient?

-        Pictura poate fi privită ca o exorcizare a gândului?

-        Te urci pe acoperişuri sau cobori în subteran? Care din cele două perspective ţi se potriveşte mai bine?

-        Ce înseamnă pentru tine „a te consacra”?

-        Ce tip de lumină îţi place?

-        Te vezi încadrată într-o generaţie, într-un curent/tendinţă?

-        În spatele vizualului de întâlnire (primul contact) stă şi un alt tip de vizual?

-        Sunt oameni care nu pot privi direct scene dure de viaţă (accidente, catastrofe etc), dar prin obiectivul aparatului de fotografiat pot să le surprindă. Te numeri printre ei?

CER- Elena Jebelean

Nesfârşirea, necuprinderea sunt.

Cer fără oglindă de ape,

devenire ce

nu încape-n cuvânt,

departele veşnic aproape

şi pretutindeni,

mare de foşnete,

vânt,

tremur, val, boabă de spumă,

lumină în umbră,

idee în gând,

făptură în trecere,

zborul în cânt.

COSMIN -OMUL - Dana Iordache

Duminica pe 19 iunie am fost la Timisoara alaturi de Raluca si cei dragi lui Cosmin.

De cind m-a contactat Raluca acum citeva luni si mi-a spus despre proiect, am stiut ca trebuie sa fiu acolo.

Intilnirea cu Raluca, cu oamenii dragi ei si lui Cosmin a fost emotionanta, absolut toate lucrarile si textele expuse m-au impresionat pina la lacrimi, le-as mentiona, insa, aici, in mod special, pe cele care m-au rascolit profund - cerbii lui Ana (in special “Te iubesc Vinatorule”), fotografiile Valentinei, poezia lui Robert, pictura si fetele Dianei, lucrarea Suzanei, muzica lui Szili ...

Cind Robert a intrebat in timpul speech-urilor daca mai vrea cineva sa adauge ceva am simtit in inima un imbold, pe care, insa, nu l-am urmat, de aceea, o fac acum.

As fi vrut sa vorbesc despre Cosmin – Omul. Eu nu l-am cunoscut pe Cosmin nici ca jurnalist, nici ca directorul / PR-ul de la Carturesti, nu am discutat cu el niciodata despre arta si nici nu am organizat nimic impreuna cu el in zona de evenimente artistice. Eu l-am cunoscut pe Cosmin – Omul, cel care la un moment dat a intrat la mine pe blog doar ca initiala « C », cel care ulterior mi-a trimis un email in care imi spunea povestea lui, cel cu care prêt de aproape un an am corespondat, punind laolalta durerea si suferinta / bucuria si speranta / frica si iubirea / viata si moartea.

Cosmin pentru mine dincolo de toate este un om – care a suferit, pe care l-a durut, care a plins, caruia i-a fost frica. Un om care a iubit pina la cer, s-a bucurat ca un copil, a ris si s-a jucat. Ca noi toti, oamenii.

Lectia pe care viata mi-a oferit-o mie prin intilnirea cu Cosmin, si ulterior prin intilnirea cu Raluca, cu acest proiect si toti oamenii care au fost acolo, culminind cu cartea lui Wilber “Gratie si Forta” este ca omul din noi coexista cu sufletul care suntem. Ca nu putem fi doar om sau doar suflet, doar carne sau doar inger, doar corp sau doar spirit, ci doar impreuna. Nu putem fi doar bucurie sau doar tristete, doar suferinta sau doar iubire, doar viata sau doar moarte, doar boala sau doar sanatate – ci toate impreuna. Pentru ca toate sunt expresiile Vietii celei mari. Nici una nu este buna, precum nici una nu este rea, pentru ca nu exista bine sau rau. Ele doar sunt. Nu poti sa astepti sa se termine una ca sa inceapa cealalta, ci doar poti sa le respiri pe toate asa cum vin la tine, sa le accepti si sa fii.

Cosmin a fost deopotriva cel care a plins, care a suferit, care a gustat “iadul”, a respirat durerea si si-a pus intrebari. Si tot el a fost cel caruia i-au crescut aripi, care a creat si a insufletit oameni, care a trait frumos, s-a bucurat de viata si a spus “la revedere” cu zimbetul pe buze.

“Eu tocmai de asta ma tem, ca nu ii voi gasi talcul. Inca

ma mai intreb daca e o pedeapsa, o nota de plata

pentru ceva facut gresit, o intamplare oarecare sau un

imbold pentru a-mi schimba ceva prin viata?”

“Ceau Dana,

Aici e primavara totala, cu branduse

galbene, mov si albe prin parcuri, cu pajisti ce te

trag inspre ele, prin miros si culoare, cu pesti aurii

strecurati printre frunze uscate ramase din iarna ... “

DINCOLO DE CUVINTE - MUZICA LUI SZILI

DIN EXPOZITIE