Primul meu gând a fost că vreau să fug. Oriunde, departe, cât mai departe, să mă ghemuiesc undeva, să nu ştiu de nimeni şi de nimic şi să aştept. Să aştept să trecă timpul, să treacă boala, să trecacă răul şi să revin când totul va lua sfârşit. Nu mă vedem nicicum în stare să trec prin încercarea la care mă provoca viaţa, mă simţeam slabă şi neputincioasă. Inima mea era sfâşiată de spaimă, de durerea neputinţei, de revoltă şi furie. Aş fi vrut să existe o instanţă în faţa căreia să pot protesta, să pot pleda cu forţa iubirii mele pentru un schimb de destine, să pot să preiau eu boala lui Cosmin pentru ca el să fie salvat. Dar instanţe din acestea nu există, trocuri de felul acesta nu se fac!
Mai târziu, când mi-am exprimat acest gând cu voce tare în faţa lui Cosmin, l-am făcut să plângă. Mi-a zis atunci, cu o disperare uriaşă, că asta ar fi însemnat pentru el un adevărat blestem, ceva mult mai cumplit decât boala în sine. „Nu-ţi dai seama ce vorbeşti? Asta însemană că îmi vrei un rău mai mare decât boala! Eu n-aş fi putut să trec prin ce treci tu, n-aş fi rezistat să văd că ţie ţi se întâmplă ceva!”. Mi-am dat seama atunci că gândul meu nu avusese nicio noimă, că un rol nu e mai uşor de dus decât celălalt, că e fundamental greşit să cred că viaţa e sigura miză care ne poate transforma în învingător sau în învins. În roluri diferite, pe căi şi la timpuri diferite, şi eu, şi Cosmin am ajuns la propriul liman. Drumul n-a fost uşor, ba dimpotrivă, de multe ori ne-a adus în pragul abandonului, dar puterea noastră de a ne ridica mereu şi mereu, de a ne remonta şi de a o porni înainte, ne-a fost dată de iubire.
Iubirea noastră, nici mare, nici mică, şi, probabil, cu nimic deosebită faţă de toate iubirile de pe pământ, ne-a făcut puternici, ne-a susţinut şi ne-a motivat, ne-a făcut să trecem prin cele mai tulburătoare experienţe, ne-a făcut să ne decoperim fiecare pe sine şi unul pe celălalt, ne-a arătat că nu există limite de niciun fel şi că nu există sfârşit.
Printr-o alchimie subtilă a cuplului nostru, noi n-am existat ca jumătăţi ale unui întreg, ci ca un întreg în sine cu două feţe inseparabile, complementare şi perfect integrate. Am fost inseparabili ca susul de jos, ca stânga de dreapta, ca trecutul de viitor. Am mers mereu pas lângâ pas şi umăr lângă umăr şi ne-am susţinut reciproc.
Pe toată durata drumului ne-am împărţit „sarcinile” şi asta a făcut, datorită felurilor noastre complementare de a fi, ca tot ceea ce înseamnă azi pentru mine amintire să nu fie eminamente întunecată. Oricât de absurd ar părea, aproape niciuna dintre experienţele derulate pe parcursul celor trei ani nu a fost doar dramatică. Prin nu ştiu ce tendinţă de echilibru, se întâmpla mereu ceva care să aducă lumină acolo unde nu ne mai aşteptam, să compenseze o situaţie critică printr-o soluţie imprevizibilă, să vâre o mică, dar semnificativă bucurie, acolo unde părea că nu e loc decât de lacrimi. Astfel, experienţa Vienei, a spitalizării, a operaţiilor, a terapiei cu radiaţii sunt dublate de întâlniri fericite, de întâmplări frumoase, de multe bucurii mărunte. Meritul, în cea mai mare parte, este al lui Cosmin, care a ştiut să transforme de nenumărate ori întunericul în lumină şi să dea puls zilelor noastre, deşi ticăitul cronometrului ne ajungea de multe ori din urmă. N-a abandonat viaţa în favoarea „luptei cu boala”, deşi n-a încetat niciodată să creadă că lucrurile pot fi schimbate fundamental.
Astăzi, mie îmi e mai uşor să privesc trecutul, tocmai pentru că amintirile au o aura de lumină inseparabilă, şi în balanţă, lacrima şi zâmbetul stau în echilibru perfect.
From: Cosmin Lungu <clungu_ro@yahoo.com>
To:
Sent: Wed, February 27, 2008 6:28:00 PM
Subject: Primavara a trecut granita si in Austria
To:
Sent: Wed, February 27, 2008 6:28:00 PM
Subject: Primavara a trecut granita si in Austria
Draga ....
La noi ieri a fost ziua bicicletelor. M-am luat la intrecere cu Raluca pe piste, prin parcuri, ne-am dus la Dunare, am concurat la "Cea mai frumoasa piatra ochita" (fiecare a cautat pietre iesite din comun si la final, de comun acord, am ales una, ca suvenir), ne-am dus pe insula Dunarii, pe urma pe o limba a Dunarii (un mic port de iahturi), in general am pedalat mult si ne-am bucurat tare (in locurile fara martori). Ce mult imi plac pistele lor - largi, lungi, in tot orasul, nu numai un kilometru, ca in Timisoara, cu numerosi alti "participanti la trafic" (!), diferiti de tine: skate-board, role, caini cu stapan. Foarte fain!
Aici e primavara totala, cu branduse galbene,mov si albe prin parcuri, cu pajisti ce te trag inspre ele, prin miros si culoare, cu pesti aurii strecurati printre frunze uscate ramase din iarna, cu tineri ce alearga si in timpul asta isi imping caruciorul cu bebelusul in el. Ne intrebam noi daca in Romania ar fi posibil asa ceva? Cel putin dintr-un motiv, nu: din cauza gropilor si denivelarilor din asfalt. De cate zdruncinaturi ar avea parte bietul copil! Mai sunt si batranii care conduc firesc masini, care merg in pas fortat cu bete de schi adaptate (probabil ca sa li se antreneze muschii de la spate)... Ce placuta vederii e normalitatea asta, ce ar sfarsi la noi prin a fi privita ca excentricitate, anormalitate.
Ai vazut ca a luat Oscarul filmul ala violent? Deocamdata nu ma tenteaza nimic sa il vad, dar poate ma incolo, dupa ce mai imi povestesti tu ce faze contine, ma uit.
Maine dimineata merg la RMN si apoi la controlul fixat de neurochirug.
Maine dimineata merg la RMN si apoi la controlul fixat de neurochirug.
Gata cu suspinele! Facem loc pozelor: una cu bicicletele noastre si altele cu formele primaverii la Viena.
Cu drag
Raluca si Cosmin
(Iubire intre biciclete. Pupaturi cu rotile din fata)
(Primavara la Viena)
