miercuri, 1 iunie 2011

ALESUL- Doina Jela


Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început. Un băiat, probabil foarte tânăr, fiindcă numele lui nu-mi era cunoscut, îmi făcea invitaţia de a duce  la  Cluj şi la Timişoara şi a vorbi în librăriile Cărtureşti de acolo, cartoful fierbinte al ultimei mele cărţi.
Ar fi trebuit să-mi dau seama, imediat ce am primit invitaţia, din felul cum era ea formulată, sau măcar, după ce-am acceptat invitaţia, din felul în care a decupat el din carte, pentru a-şi face profesionist, temeinic, campania de  promovare a evenimentului.  Întâi şi întâi ar fi trebui să-mi dau seama din faptul că un om tânăr citise o asemenea carte despre durere, bătrâneţe şi moarte.  Apoi, pentru că voise să o promoveze, să şi-o asume public, fiindcă mărturii emoţionante şi emoţionate mai primisem la telefon, dar în general, cu foarte rare excepţii, cartea îmi  fusese citită şi înţeleasă, aşa cum eu nu o scrisesem.  Până şi de unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei şi până şi de cele mai perspicace dintre vocile cititoare de la noi. N-aş zice că fusesem surprinsă de primirea aceasta. Surprinsă am fost de lectura justă a  lui Cosmin.  Din particularitatea asta ar fi trebuit să-mi dau seama: Cosmin citea altfel. 
Nu-mi este greu acum, când ştiu, să spun cum anume altfel. În cea mai mare parte a vieţii noastre, noi toţi, fără nicio excepţie, citim cu sensibilitatea, cultura, experienţa noastră de lectură, prejudecăţile, orgoliile, ranchiunile noastre, curiozităţile noastre particulare, istoria noastră personală, starea noastră de moment şi cine ştie câte alte  ingrediente de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi, pentru care suntem mai mult sau mai puţin îndatoraţi lumii exterioare. În preajma şi în faţa bolii fatale şi a morţii, citim doar cu sufletul nostru, nesusţinut, netulburat, neînsoţit de nimeni şi de  nimic.  Citim cu toată singurătatea sufletului nostru, ca în faţa lui Dumnezeu, asta când avem norocul să credem în el.
Nu mi-am dat totuşi, seama. Tot ce am bănuit, a fost că  neverosimilul  meu corespondent de la Timişoara avea acest noroc. Părea un om credincios, poate chiar dăruit cu o anumită supradoză de fervoare, contrastând  plăcut cu lumea aceasta acrită, sceptică, mercantilă. Să-i zicem, laic, entuziasm, deşi nicio etimologie, ştiinţific probată sau poate fantezistă, nu mă seduce mai mult decât aceea care  pretinde că entuziasm vine dintr-o sintagmă grecească însemnând ”Dumnezeu în inimă”. Fiindcă asta mi se pare şi mie a fi acest nepreţuit dar al entuziasmului: să-l ai pe Dumnezeu în suflet. Or Cosmin avea  darul acesta  minunat şi îl părea să îl pună,  generos, în tot ce făcea.
Nu mi-am dat seama, de aceea, nici când l-am avut în faţa ochilor.
           Aerul lui, înfăţişarea,  frumuseşea senină, surâsul blând şi liniştit, toate se potriveau cu  mesajele pe care ştia să le scrie şi cu etimologia care spune că Dumnezeu e în tot ce avem noi bun.
Ce nu se potrivea unui om credincios până la fervoare, şi nici distincţiei lui de om fin, aşezat, cuviincios, era extravaganţa de a purta pe ochiul stâng un bandaj negru, ca Armand Călinescu şi ca piraţii.
Şi totuşi, nici acum nu mi-am dat seama. Tinerii din ziua de azi, iar Cosmin era foarte tânăr, deznădăjduitor de tânăr, pot avea tot felul de idei, cu cât mai nepotrivite cu ce credem noi că ar sugera înfăţişarea lor, cu atât mai inspirate.
Mai târziu într-o convorbire telefonică cu Smaranda Vultur, pe drumul dintre cele două oraşe, am aflat: în sufletul lui Cosmin, alături de Dumnezeu, se cuibărise şi  sălăşuia  Moartea însăşi. Nu bănuisem, nu mi-am dat seama, nu se vedea. Ca şi cum ea, Moartea, ar fi sălăşuit în orbita lui goală, în locul ochiului extirpat,  desfigurându-i pesemne frumosul chip de înger, iar Dumnezeu în locul unde fusese dinainte, unde fusese dintotdeauna, în suflet. Se poate spune şi aşa. Şi  că el, Cosmin,  avea această putere de neînţeles, de a o pecetlui acolo, ca sub o lespede, sub bandajul negru, de pirat, pe EA, şi de a se lăsa cu totul în voia LUI, a  celui cuibărit în suflet.. Dar eu cred că în suflet erau alături, cei doi. Ca doi fraţi buni: Moartea şi Dumnezeu. Nu am fost în stare să înţeleg niciodată, nicio lectură şi nicio căutare nu a reuşit să mă facă să înţeleg vreodată ce raporturi sunt între ei doi. Până unde se întinde puterea LUI şi unde încetează şi începe a EI.  Dacă EL i-o cedează ei, de bunăvoie, sau nu poate altfel? Cine slujeşte pe cine, cine se supune cui? Niciodată însă  mai puţin decât în seara aceea, când, buimăcită, mă întrebam cum şi despre ce vom vorbi noi, eu, Raluca şi Cosmin, care m-au invitat să bem împreună câte o cană de vin fiert şi să-mi arate oraşul.
Am vorbit despre  toate: despre Timişoara, despre munca lor, despre iubirea lor, despre cărţi şi despre Moartea cuibărită în orbita lui goală. Avea să se mai ducă o dată la Viena, pentru încă o serie de analize şi, dacă era cazul, de tratamente. Şi spera că în lupta aceasta, va învinge şi-şi va continua proiectele începute, acolo, la Cărtureşti Timişoara, unde tot ce făcea era o revărsare irepresibilă de entuziasm. Avea să scrie în continuare poeme şi interviuri, avea să continue să publice. Aşa cum învăţase ceea ce doar vecinătatea cu durerea  te învaţă: să citească şi să scrie doar cu sufletul.

A fost o seară de neuitat. Ca ocrotită de îngeri… Ca ocrotită chiar de el, de Cosmin, un fel de ambasador al lor, venită să mă ajute pe mine, să-mi dau seama, paradoxala generozitate a adâncii lui tristeţi, cum e cu această tovărăşie, Dumnezeu şi Moartea, sălăşuind îmbrăţişaţi, acolo, în inima lui..  Fiindcă el, Cosmin, înţelesese. Înţelesese profund, o dată pentru întotdeauna. Se vedea după felul cum privea lumea, cum primea oamenii şi cum citea cărţile.

Se spune că oamenii care pleacă tineri dintre noi sunt Aleşii, se spune că  Dumnezeu îi iubeşte şi îi cheamă la El, Acolo,  unde le dă lucruri importante de făcut.
Dar, Dumnezeule, câte lucruri ar mai fi putut face Cosmin aici, printre noi, unde este atâta sărăcie de aleşi, asemenea lui….

*** Elena Jebelean

La început,
când pământul străveziu şi tăcut
se întrupa în tăcerile noastre
şi curgea spre tărâmuri albastre
cu dimineţi nesfârşite de rouă
sferică, limpede, fără de nume,
doar cu pereche în cercul de stea
alunecând
pe orbite de nea,
topind sarea păcatului
în care lumea luminii sticlea...
La început,
de cuvânt înainte,
într-un cosmos de sfere, cuminte,
într-o altfel de ordine,
într-o altfel de stare,
într-o mişcare-ntr-atât interioară
că nu poate fi decât
o altfel de mişcare...
La început numai dragostea unea
lumile,
curate ca lacrima.

luni, 30 mai 2011

NEPOATA LUI DALI (fragment)- Simona Constantinovici

În spitalul de oncologie, anonimii se transformă în vedete. Nu mai contează de unde vii şi cine eşti. Un suflu de raritate devastatoare, complexă, te învaţă să-l iubeşti pe cel de lângă tine ca şi când ar fi un alter ego al tău. Suferinţele din jur sunt ale tale, te trezeşti cu ele, adormi cu ele, nimic nu-ţi mai este indiferent, porţi în suflet, în tine, la pătrat, la cub, toate neliniştile, urletele, fricile celorlalţi. Suprapuse peste propria  neputinţă. Spaţiu pe care nici un coşmar nu-l poate descrie. Spaţiu neprimitor. Copii şi adulţi bolnavi de cancer. Fără păr. Cu puf de răţuşcă ciufulită pe ţeasta sub formă de ou. Durere multiplicată. Înmiită. (Cuvânt folosit arareori. Aici se potriveşte.) Durere cu gust de mâncare fără sare. Clinica, una din cele mai mari din lume, e o enormă inimă de piatră, conectată la sute de aparate. În inima asta de piatră pulsează alte inimi. Catedrală de inimi. Catedrală de sânge. Transfuziile. 500 de ml punga. De două ori în două săptămâni. Pungi bombate. Pic, pic, pic. Parcurs interminabil. La ultima administrare s-a umplut de purpură. S-a oprit transfuzia. Confuzie. O altă grupă de sânge. Din nou la un pas de moarte. Mămici care plâng non-stop. Semn de slăbiciune. Mămici revoltate. Tratamente contestate. Nu înţeleg prea bine de ce am ajuns aici. Mă uit în jur. Speranţă există. Ele tac şi înghit lacrimi. Unii copii înţeleg. Au încetat să mai întrebe când pleacă la ei acasă. Copii cu leucemie, puşi pe citostatice. Copii cu tumori maligne, benigne. Ce muzicalitate stranie! Mă îmbăt şi eu cu iluzia că mâine, luni, după puncţie, totul va fi bine. Că voi ieşi din această închisoare, că voi fi un alt om, ca înainte. Că cineva, un el sau o ea zâmbitoare îmi va spune că a fost o eroare regretabilă în diagnosticare. Medici de diferite calibre vin, pleacă, mă privesc intens, ca pe un cobai, cu stetoscopul lipit de pielea transpirată. Unii încălzesc stetoscopul în palme. Alţii nu. Par nedumeriţi. Şuşotesc. Mă privesc din nou, cu duioşie. Cu amărăciune. (Când ei şuşotesc, mă gândesc la cascada de la Ochiul Beiului, de-acasă. Acelaşi susur. Acelaşi mister. Era acolo şi-o păstrăvărie. Cumpăram kilograme de păstrăv proaspăt. Ne aşezam pe butuci, ascultam clipocitul apei. Aerul rece, de munte, ne izbea cu toată puterea în ceafă. N-am întâlnit nici o viperă, deşi se spune că locul e recunoscut prin şerpii ăştia care ucid nemilos. Peştii vii, calzi, sfârtecaţi de la cap la coadă cu briceagul, spălaţi în apa vreunui pârâu. Îi frigeam imediat ce ajungeam acasă. Mirosul acela de păstrăv prăjit e incomparabil. Cu mujdei de usturoi sunt nemaipomeniţi. Te lingi pe degete şi-ţi doreşti ca timpul să se oprească în loc.) Tac şi înghit felii de speranţă. Poate lacrimi. Pe Dumnezeu în porţii mari de durere. Prietenii francezi m-au înconjurat cu obiecte de cult. Icoane, cruciuliţe, acatiste, biblii în miniatură, mir, ulei sfinţit, busuioc. Le sunt recunoscător, deşi multe sensuri îmi rămân quasinecunoscute. Chipul dumnezeului meu e altfel. Nu încape în file tipărite de rugăciune. Chipul Lui e mai aproape decât mi-aş fi imaginat vreodată. Ies pe coridor. Medicii mi-au permis acest lucru. Sunt pe undeva o excepţie. "Acceptarea dumitale în spitalul ăsta e o excepţie." Mi-a intrat bine în cap această idee. Excepţiile - se spune - au un grad mai avansat de percepţie a lucrurilor. Rahat! La masă, înghit durerea cu lingura mare. Cei de lângă mine, la fel. Un cor al plescăiturilor fin articulate pe scheletul durerii. E rece pe coridor. Toţi purtăm măşti. (În spatele măştilor e o umezeală de nedescris. Ceea ce respiri e un soi de praf amestecat cu salivă. Propria-ţi salivă.) Să nu împrăştiem microbii, să nu luăm unii de la alţii viruşi, bacterii sau cum se vor fi numind minusculele vietăţi. Puterea bacteriilor. The power of bacteria. Aici nu se intră fără mască! Aplazie! Ultimul cuvânt îmi era necunoscut. Nu doream să fiu considerat prost încă de la început, aşa că nu-mi aduc aminte să fi pus vreo întrebare de elucidare a cuvântului. S-ar fi putut să constat că şi colegii mei erau la fel de ignoranţi ca mine. E cald în salon, ca-n trenurile româneşti, iarna. Se storc pijamalele. Se întind pe calorifere. Ziua se duce, noaptea la fel. "Aici intri, dar nu ştii când ieşi. Da, e adevărat! Eu m-am obişnuit. Am deja opt luni. Nu glumesc, opt luni mari şi late de luptă cu boala. Nu cred că se mai poate face, în cazul meu, ceva. Minunea la care am visat în lunile astea s-a spulberat la prima ecografie de după operaţie. De fapt, a fost şi un RMN. În fine, alte chestii din astea savante. Nimeni nu se încumetă să ni le explice." "Luaţi, vă rog, hainele de pe calorifere, de pe scaune. Azi vine profesorul Hans din Austria în vizită! Ne facem de căcat dacă vede ce mizerie e în saloane. Pe noptieră să nu rămână decât cana, atât!" Infirmierele, cu tupeu, ne tratează ca pe o materie lipsită de minte, o magmă necugetătoare: "Mă bag în voi, mama voastră de însoţitoare! Nu vedeţi cum arătaţi? Halatele sunt nespălate, şifonate, atârnă pe voi ca pe stafii! Iar părul, ce să mai zic, e năclăit foc, sperietori de copii ce sunteţi! La voi în salon pute!" Fiinţa se reduce treptat la stadiul de moluscă sub privirile aseptice ale infirmierelor. Nimic personal. Nimic.