ZÂMBETUL LUI COSMIN- Smaranda Vultur

           Cosmin e legat pentru mine, ca pentru mulţi alţii, bănuiesc, de librăria Cărtureşti, de pe Mercy, de ambianţa ei tinerească, dar mai ales de zâmbetul lui inefabil, care te întâmpina primitor, cald, senin.

          Mă duceam cu regularitate acolo, după ce mă îmbolnăvisem, mai ales în iarna lui 2008, după tratamentul doborâtor pe care trebuise să îl fac. Periodic mă prezentam la Spitalul Militar pentru prelungirea concediului medical. Era o iarnă aspră, mă simţeam destul de slăbită şi demoralizată şi după neplăcerile sculatului de dimineaţă, ale aşteptărilor în holurile cu atmosferă nu prea încurajatoare, pline de oameni suferinzi, unii în faze terminale, îmi ofeream ca o recompensă şi încurajare un ceai la Cărtureşti. Era cald şi bine, un loc nemaipomenit de liniştit dimineţile, iar aromele ceaiurilor pe alese adăugau atmosferei plăcute şi protectoare, acel surplus de senzaţii care reconfortau. Dar, mai presus de toate aceste detalii, era, cum spuneam, zâmbetul incofundabil al lui Cosmin. Mă duceam acolo şi cu speranţa că îl voi întâlni şi când acest lucru se şi întâmpla, beneficiile magic vindecătoare ale acestui ritual matinal erau complete. Lăsa de o parte lucrul său pentru a face conversaţie, niciodată formală, pentru a împărtăşi cu mine temerile lui şi mai ales pentru a mă încuraja. Nu bănuiam atunci că, în scurt timp, rolurile noastre se vor inversa şi că, pe măsură ce eu mă întremam, el avea să parcurgă suferinţe pe care tocmai încercam să le depăşesc. Era o linişte încrezătoare, în conversaţiile noastre, un fel de asigurare reciprocă că lucrurile vor evolua în favoarea lui, a mea. Eram entuziastă în faţa capacităţii lui Cosmin de a se mobiliza, de a fi disponibil, aşa cum puţini pot fi, admiram puterea lui de a surâde şi de a spera, de a avea idei, de a fi creator, inteligent, deschis şi îngrijorat mai ales pentru suferinţa pe care boala lui o provoca celor apropiaţi, în primul rând Ralucăi, soţie şi însoţitoare fidelă de fiecare clipă.

          Pe faţa lui Cosmin nu am citit nelinişte nici când ne-am întâlnit întâmplător pe o stradă din Elisabetin şi mi-a spus că face chimioterapie, dar nu crede că poate continua, din pricina răului pe care i-l provocau injecţiile. Atunci am început să mă tem pentru el, dar în felul în care proiectezi asupra celor apropiaţi anxietăţile personale. Îi recomandasem cartea lui David Servan Schreiber, Anti – cancer, a cărei lectură mă ajutase, dâdu-mi speranţe de vindecare. Mai ales că această carte vorbeşte de legătura puternică dintre suflet, minte şi corp. Aşa cum percepeam eu sufletul şi mintea lui Cosmin, mi se părea că ar fi apărat, că nimic nu îi va putea atinge corpul în mod letal.

          Acum mă gândesc că lumina din zâmbetul lui avea ceva nefiresc de pur, era din substanţa paradisurilor spre care a fost atras încă de la plămădire, era « un suflet de lumină », aşa cum întâlneşte Dante în Purgatoriu, urcând spre stelele ce-i călăuzesc paşii pe Munte, ca spre o sferă în care se întrezăreşte, pentru a se confunda apoi cu ea, surâsul călăuzitoarei Beatrice. Va ajunge şi el, sunt sigură, să privească în faţă lumina aceea pură, indefinibilă în intensităţile ei sublime, în transparenţele ei învăluitoare. Îmi imaginez că noi, cei de aici, care ne gândim la el, lumeşte, dar cu faţa întoarsă spre această lumină, îl putem ajuta să ajungă la izbândă, ajuntându-ne pe noi în acelaşi timp, în urcuşul anevoios către ea.