În spitalul de oncologie, anonimii se transformă în vedete. Nu mai contează de unde vii şi cine eşti. Un suflu de raritate devastatoare, complexă, te învaţă să-l iubeşti pe cel de lângă tine ca şi când ar fi un alter ego al tău. Suferinţele din jur sunt ale tale, te trezeşti cu ele, adormi cu ele, nimic nu-ţi mai este indiferent, porţi în suflet, în tine, la pătrat, la cub, toate neliniştile, urletele, fricile celorlalţi. Suprapuse peste propria neputinţă. Spaţiu pe care nici un coşmar nu-l poate descrie. Spaţiu neprimitor. Copii şi adulţi bolnavi de cancer. Fără păr. Cu puf de răţuşcă ciufulită pe ţeasta sub formă de ou. Durere multiplicată. Înmiită. (Cuvânt folosit arareori. Aici se potriveşte.) Durere cu gust de mâncare fără sare. Clinica, una din cele mai mari din lume, e o enormă inimă de piatră, conectată la sute de aparate. În inima asta de piatră pulsează alte inimi. Catedrală de inimi. Catedrală de sânge. Transfuziile. 500 de ml punga. De două ori în două săptămâni. Pungi bombate. Pic, pic, pic. Parcurs interminabil. La ultima administrare s-a umplut de purpură. S-a oprit transfuzia. Confuzie. O altă grupă de sânge. Din nou la un pas de moarte. Mămici care plâng non-stop. Semn de slăbiciune. Mămici revoltate. Tratamente contestate. Nu înţeleg prea bine de ce am ajuns aici. Mă uit în jur. Speranţă există. Ele tac şi înghit lacrimi. Unii copii înţeleg. Au încetat să mai întrebe când pleacă la ei acasă. Copii cu leucemie, puşi pe citostatice. Copii cu tumori maligne, benigne. Ce muzicalitate stranie! Mă îmbăt şi eu cu iluzia că mâine, luni, după puncţie, totul va fi bine. Că voi ieşi din această închisoare, că voi fi un alt om, ca înainte. Că cineva, un el sau o ea zâmbitoare îmi va spune că a fost o eroare regretabilă în diagnosticare. Medici de diferite calibre vin, pleacă, mă privesc intens, ca pe un cobai, cu stetoscopul lipit de pielea transpirată. Unii încălzesc stetoscopul în palme. Alţii nu. Par nedumeriţi. Şuşotesc. Mă privesc din nou, cu duioşie. Cu amărăciune. (Când ei şuşotesc, mă gândesc la cascada de la Ochiul Beiului, de-acasă. Acelaşi susur. Acelaşi mister. Era acolo şi-o păstrăvărie. Cumpăram kilograme de păstrăv proaspăt. Ne aşezam pe butuci, ascultam clipocitul apei. Aerul rece, de munte, ne izbea cu toată puterea în ceafă. N-am întâlnit nici o viperă, deşi se spune că locul e recunoscut prin şerpii ăştia care ucid nemilos. Peştii vii, calzi, sfârtecaţi de la cap la coadă cu briceagul, spălaţi în apa vreunui pârâu. Îi frigeam imediat ce ajungeam acasă. Mirosul acela de păstrăv prăjit e incomparabil. Cu mujdei de usturoi sunt nemaipomeniţi. Te lingi pe degete şi-ţi doreşti ca timpul să se oprească în loc.) Tac şi înghit felii de speranţă. Poate lacrimi. Pe Dumnezeu în porţii mari de durere. Prietenii francezi m-au înconjurat cu obiecte de cult. Icoane, cruciuliţe, acatiste, biblii în miniatură, mir, ulei sfinţit, busuioc. Le sunt recunoscător, deşi multe sensuri îmi rămân quasinecunoscute. Chipul dumnezeului meu e altfel. Nu încape în file tipărite de rugăciune. Chipul Lui e mai aproape decât mi-aş fi imaginat vreodată. Ies pe coridor. Medicii mi-au permis acest lucru. Sunt pe undeva o excepţie. "Acceptarea dumitale în spitalul ăsta e o excepţie." Mi-a intrat bine în cap această idee. Excepţiile - se spune - au un grad mai avansat de percepţie a lucrurilor. Rahat! La masă, înghit durerea cu lingura mare. Cei de lângă mine, la fel. Un cor al plescăiturilor fin articulate pe scheletul durerii. E rece pe coridor. Toţi purtăm măşti. (În spatele măştilor e o umezeală de nedescris. Ceea ce respiri e un soi de praf amestecat cu salivă. Propria-ţi salivă.) Să nu împrăştiem microbii, să nu luăm unii de la alţii viruşi, bacterii sau cum se vor fi numind minusculele vietăţi. Puterea bacteriilor. The power of bacteria. Aici nu se intră fără mască! Aplazie! Ultimul cuvânt îmi era necunoscut. Nu doream să fiu considerat prost încă de la început, aşa că nu-mi aduc aminte să fi pus vreo întrebare de elucidare a cuvântului. S-ar fi putut să constat că şi colegii mei erau la fel de ignoranţi ca mine. E cald în salon, ca-n trenurile româneşti, iarna. Se storc pijamalele. Se întind pe calorifere. Ziua se duce, noaptea la fel. "Aici intri, dar nu ştii când ieşi. Da, e adevărat! Eu m-am obişnuit. Am deja opt luni. Nu glumesc, opt luni mari şi late de luptă cu boala. Nu cred că se mai poate face, în cazul meu, ceva. Minunea la care am visat în lunile astea s-a spulberat la prima ecografie de după operaţie. De fapt, a fost şi un RMN. În fine, alte chestii din astea savante. Nimeni nu se încumetă să ni le explice." "Luaţi, vă rog, hainele de pe calorifere, de pe scaune. Azi vine profesorul Hans din Austria în vizită! Ne facem de căcat dacă vede ce mizerie e în saloane. Pe noptieră să nu rămână decât cana, atât!" Infirmierele, cu tupeu, ne tratează ca pe o materie lipsită de minte, o magmă necugetătoare: "Mă bag în voi, mama voastră de însoţitoare! Nu vedeţi cum arătaţi? Halatele sunt nespălate, şifonate, atârnă pe voi ca pe stafii! Iar părul, ce să mai zic, e năclăit foc, sperietori de copii ce sunteţi! La voi în salon pute!" Fiinţa se reduce treptat la stadiul de moluscă sub privirile aseptice ale infirmierelor. Nimic personal. Nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu