Nesperat, de-a moartea. Nesperat, de-a viaţa- Anca Pol

–      Hai, frate,

să ne facem aripi de paie

şi să jucăm

între focuri

cu ochii închişi, închişi

–      Hai, soră,

să ne facem coroane de piatră

şi să facem dreptate

apelor

cu ochii închişi, închişi

–      Apă, frate?

–      Focuri, soră?

–      Nu merg, frate

–      Nu vin, soră

–      Mă dor aripile, frate

–      Mă dor valurile, soră

Fulgurant pricep. Discontinuu. Uit permanent. Dar dintre toate nepriceperile, cea mai îndărătnică e nepriceperea de a fi cu bucurie zilnică. După cum bine aflu, moartea foarte-aproapelui te învaţă nu cum se moare, ci cum se trăieşte – te învaţă priceperea de a fi cu bucurie. Zilnic.

Ca doi ochi de fereastră ce se privesc unul pe altul – iată întâlnirile noastre dintre om şi om, de la întâlnirea văzută până la ultimul suflu audibil.  

Ca un ochi de fereastră ce are, de ambele părţi, aceeaşi privelişte şi acelaşi privitor – iată moartea.

–      Hai, frate,

să ne facem aripi pe viaţă

şi să jucăm

între zile

cu ochii deschişi, deschişi

–      Hai, soră,

să ne facem coroane de iarbă

şi să facem dreptate

zilelor

cu ochii deschişi, deschişi

–      Viaţă, frate?

–      Moarte, soră?

–      Îmi cresc aripile, frate

–      Cresc cu valurile, soră