Zmeu colorat, suie, suie sufletul meu, călărind vântul
dincolo de pragul norilor, unde se-ascunde cuvântul,
privesc în jos cum se retrage în el însuşi
devenind mai mic şi mai tăcut, miezul Pământului,
până când zgomotele zilei se destramă pe drum
şi nu mai aud cum curge cafeaua de dimineaţă,
cum foşnesc paginile ziarului,
cum timpul se sparge, în cioburi transparente,
zornăind pe pardoseala prezentului
Sunt încă aici dar şi dincolo de-acum,
suie, suie, sufletul meu, îmblânzind ceaţa
oare când am învăţat să trec prin timp fără să mă rănesc,
când am înţeles că sângele viu nu îngheaţă?
Mi s-a arătat îngerul în somn şi mi-a dat o inimă nouă
spunându-mi că voi avea nevoie de ea curând
că moartea e doar o altfel de viaţă, în care vedem
dincolo de pleoapele coborâte, până mult, mult mai departe
vedem cu degetele şi cu gândurile,
cu iubirea din noi vedem, fără greşeală
şi înţelegem rânduiala fiinţării, fără ca ea să ne mai doară
Şi aripi mi-a adus, tremurătoare, curate ca doi nuferi,
arătându-mi anume unde să le aşez între umeri
să pot zbura cu el, prin vecii,
să aleg cu ce chip nou mă voi întoarce, cu ce dor de-a fi
Suie, suie, suflet al meu, colorat şi uşor ca un zmeu
manat spre casa-ţi cerească de îngerii lui Dumnezeu,
dincolo de pragul norilor, suie, dincolo de ceaţă,
acolo unde dăinuie cuvântul, iubirea şi viaţa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu