miercuri, 8 iunie 2011

SUB ZODIA CERBULUI - Raluca

(...)

              ......Şi astfel, pentru ca două destine să se găsească şi să se contopească într-unul singur, a fost nevoie de o zi de vară, de puţină poezie şi de nişte munţi. Transpusă în limbaj standard, această conotaţie lirică pe care am acordat-o eu întâmplării, ar însemna o tabără de creaţie literară, organizată de Palatul Copiilor din Târgovişte în munţii Bucegi, în tabăra Cerbul. Am dat curs acestei invitaţii şi împreună cu trei dintre elevele mele de atunci- Eliana, Sonia şi Corina- am pornit la drum. Fiind primul echipaj care a ajuns în Târgovişte, am fost transportate imediat spre tabără cu un microbus, urmând ca celelalte echipaje din tară să vină cu un autocar, spre seară. Faptul că am ajuns primele în tabără n-a fost un avantaj, din niciun punct de vedere, pentru că a trebuit să ne confruntăm primele cu o atmosferă deprimantă a unei tabere puternic degradată de timp, cu condiţii de cazare mai mult decât insalubre. Acomodarea cu locul a fost destul de dificilă şi numai lipsa unei posibilităţi de a face cale-ntoarsă ne-a constrâns ca totuşi să ne alegem camerele. Am lăsat bagajele în încăperile umede de igrasie şi cu un puternic iz de mucegai şi am apucat pe cărările Cebului, în speranţa că natura ne va salva. Ceea ce s-a şi întâmplat, şi odată cu primul contact cu pădurea, râul şi cerul, am pătruns într-o anume stare, pe care eu o am foarte pregnant întipărită în inimă şi azi. Nu am bănuit atunci nicio secundă că Cerbul se va converti pentru mine într-o zodie, descrisă de stelele unei constelaţii imaginare, iar cărarea de munte - când mai îngustă, când mai largă, când în plin soare, când ascunsă în umbra pădurii, când lină şi fermă, când plină de noroaie şi bălţi- va deveni metafora drumului pe care, de atunci înainte aveam să nu-l mai abandonez.
În regatul Cerbului, pe una dintre cărările care coborau din munte, pe un pod de beton care trecea peste râu, l-am văzut pe Cosmin.
De fapt l-am revăzut, pentru că acesta a fost puternicul sentimet pe care l-am trăit şi am înţeles că tot ceea ce bănuiam eu legat de iubire e adevărat. E un sentiment pe care nu îl pot explica şi nici nu pot spune pe ce anume s-a bazat intuiţia că îl am în faţă pe omul care va da sens vieţii mele.





-  Sărut mâna!  Mă mai recunoaşteţi?
Aceasta a fost întrebarea pe care mi-a adresat-o Cosmin, făcându-mi  semn cu mâna când încă eram suficient de departe de el şi de cei trei copiii cu care venise în tabără, încât să nu pot decât să fac supoziţia că grupul din faţa noastră e tot un grup de participanţi la tabăra de creaţie, mânat pe cărari de munte din acelaş motiv ca şi noi. Faţa, deosebit de senină, zâmbetul imens, nespus de prietenesc şi lumina ochilor m-au făcut să simt că, într-adevăr, revăd pe cineva drag şi că bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul.
Da! L-am recunoscut! Şi nu doar ca pe o persoană cu care, la un moment dat m-am intersectat, ci recunoaşterea mergea cu mult, mult timp înainte, cu mii şi mii de vieţi înainte. Parcă aveam în faţă, în carne şi oase, făptura a cărei existnţă o intuiam, o percepeam cu instrumentele subtile ale sufletului, dar pe care, dintr-o inexplicabilă neputinţă, nu o găsisem în plan concret. Simultan, aproape violent şi cu un efect năucitor asupra mea, mintea şi sufletul şi-au intersectat traiectoriile până atunci paralele, şi din locul întretăierii lor a ţâşnit sentimentul atât de putenic al trezirii, când am simţit că mi se deschid ochii, că sunt prezentă în propria viaţă, care mereu s-a manifestat la fel de explicit, dar eu am preferat să fiu superficială şi să rămân într-un foarte comod nivel denotativ. Nici nu ştiu cum să cuprind în propoziţii şi fraze acea secundă infinită, care a lămurit instantaneu totul, secundă în care am ştiut că trăiesc un moment crucial al existenţei mele. La nivel fizic, concret, da, îl recunoşteam pe Cosmin, pentru că, da, ne mai văzuserăm. Întâlnirea aceea, pe care destinul o făcuse să se întâmple şi care ar fi putut să fie punctul zero al poveştii mele şi a noastre, a rămas pentru mine, până în ziua de azi un mister. Legat de ea, am încetat, oarecum, să îmi mai pun întrebări, dar cred că nu am încetat să îmi aduc reproşuri că am ratat-o.
   Era în noiembrie 1999 şi profesorii coordonatori ai cercurilor de creaţie literară de la Palatele Copiilor din ţară, ca şi cei de arte plastice şi jurnalistică, am fost chemaţi la Cluj, pentru a lucra la nişte programe orientative pentru amintitele activităţi extraşcolare. Fiind în al doilea meu an de activitate, sarcina mi s-a părut foarte provocatoare, mai ales că încă nu mă dumirisem  foarte exact asupra a ceea ce am de făcut la cerc. Rolul mi s-a părut plin de responsabilitate, iar dorinţa de a face faţă acestei provocări, ca şi intenţia de a culege de la colegii mei mai experimentaţi sfaturi folositoare, au constituit elementele pe care m-am focusat 100%. Atenţia nu mi-a fost distrasă de la aceste obiective, nici măcar de ceea ce putea să fie înca de atunci întâlnirea vieţii mele. Probabil că eu nu eram pregătită pentru asta, probabil nici Cosmin, sau poate că acest moment a fost să fie pregătitor pentru ceea ce avea să se întâmple peste mai puţin de doi ani. Nu ştiu! Cert este că la sedinţa premergătoare lucrului pe ateliere, ni s-a făcut o scurtă prezentare a celor cu care aveam să lucrăm şi atunci am sesizat că profesorul de jurnalistică venit de la  Palatul Copiilor Arad e incredibil de tânăr! Aceasta a fost singura impresie pe care am consemna-o, inconştient, cred, şi atunci, la Cluj, n-am mai avut prilejul să văd dacă tinereţea e dublată şi de pricepere, ori nepricepere în ale metodicii, pentru că el a dispărut. N-a participat la niciun atelier de lucru, n-a venit nici la despărţirea festivă organizată în una dintre taberele Clujului. Din toată întâlnirea de atunci dintre mine şi Cosmin, am păstrat în amintire doar acea impresie asupra tinereţii lui şi imaginea în care el, îmbrăcat intr-un pulover alb cu dungi late gri, iese pe uşă.




Şi aşa, pe podul de beton de peste râul din apropierea taberei Cerbul, l-am recunoscut pe Cosmin. Dar această recunoaştere a fost cu mult mai profundă decât simpla revedere a tânărului profesor de jurnalistică pe care îl văzusem, pentru câteva minute, la Cluj. Întrebarea lui, „Mă recunoaşteţi?” a stârnit în sufletul meu un asemena ecou, încât a reverberat în toată fiinţa mea şi m-a trezit din cel mai profund somn.
Acela a fost momentul în care cuplul nostru s-a format şi de atunci (probabil că şi până atunci) nimic din ce a însemnat povestea noastră nu a intrat în limitele vreunui tipar. Tot ce ni s-a întâmplat în următorii nouă ani, limita de timp în care am format un cuplu în plan terestru, a intrat în sfera firescului, dar niciodată în ce a ordinarului.



Un comentariu: