Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început. Un băiat, probabil foarte tânăr, fiindcă numele lui nu-mi era cunoscut, îmi făcea invitaţia de a duce la Cluj şi la Timişoara şi a vorbi în librăriile Cărtureşti de acolo, cartoful fierbinte al ultimei mele cărţi.
Ar fi trebuit să-mi dau seama, imediat ce am primit invitaţia, din felul cum era ea formulată, sau măcar, după ce-am acceptat invitaţia, din felul în care a decupat el din carte, pentru a-şi face profesionist, temeinic, campania de promovare a evenimentului. Întâi şi întâi ar fi trebui să-mi dau seama din faptul că un om tânăr citise o asemenea carte despre durere, bătrâneţe şi moarte. Apoi, pentru că voise să o promoveze, să şi-o asume public, fiindcă mărturii emoţionante şi emoţionate mai primisem la telefon, dar în general, cu foarte rare excepţii, cartea îmi fusese citită şi înţeleasă, aşa cum eu nu o scrisesem. Până şi de unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei şi până şi de cele mai perspicace dintre vocile cititoare de la noi. N-aş zice că fusesem surprinsă de primirea aceasta. Surprinsă am fost de lectura justă a lui Cosmin. Din particularitatea asta ar fi trebuit să-mi dau seama: Cosmin citea altfel.
Nu-mi este greu acum, când ştiu, să spun cum anume altfel. În cea mai mare parte a vieţii noastre, noi toţi, fără nicio excepţie, citim cu sensibilitatea, cultura, experienţa noastră de lectură, prejudecăţile, orgoliile, ranchiunile noastre, curiozităţile noastre particulare, istoria noastră personală, starea noastră de moment şi cine ştie câte alte ingrediente de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi, pentru care suntem mai mult sau mai puţin îndatoraţi lumii exterioare. În preajma şi în faţa bolii fatale şi a morţii, citim doar cu sufletul nostru, nesusţinut, netulburat, neînsoţit de nimeni şi de nimic. Citim cu toată singurătatea sufletului nostru, ca în faţa lui Dumnezeu, asta când avem norocul să credem în el.
Nu mi-am dat totuşi, seama. Tot ce am bănuit, a fost că neverosimilul meu corespondent de la Timişoara avea acest noroc. Părea un om credincios, poate chiar dăruit cu o anumită supradoză de fervoare, contrastând plăcut cu lumea aceasta acrită, sceptică, mercantilă. Să-i zicem, laic, entuziasm, deşi nicio etimologie, ştiinţific probată sau poate fantezistă, nu mă seduce mai mult decât aceea care pretinde că entuziasm vine dintr-o sintagmă grecească însemnând ”Dumnezeu în inimă”. Fiindcă asta mi se pare şi mie a fi acest nepreţuit dar al entuziasmului: să-l ai pe Dumnezeu în suflet. Or Cosmin avea darul acesta minunat şi îl părea să îl pună, generos, în tot ce făcea.
Nu mi-am dat seama, de aceea, nici când l-am avut în faţa ochilor.
Aerul lui, înfăţişarea, frumuseşea senină, surâsul blând şi liniştit, toate se potriveau cu mesajele pe care ştia să le scrie şi cu etimologia care spune că Dumnezeu e în tot ce avem noi bun.
Ce nu se potrivea unui om credincios până la fervoare, şi nici distincţiei lui de om fin, aşezat, cuviincios, era extravaganţa de a purta pe ochiul stâng un bandaj negru, ca Armand Călinescu şi ca piraţii.
Şi totuşi, nici acum nu mi-am dat seama. Tinerii din ziua de azi, iar Cosmin era foarte tânăr, deznădăjduitor de tânăr, pot avea tot felul de idei, cu cât mai nepotrivite cu ce credem noi că ar sugera înfăţişarea lor, cu atât mai inspirate.
Mai târziu într-o convorbire telefonică cu Smaranda Vultur, pe drumul dintre cele două oraşe, am aflat: în sufletul lui Cosmin, alături de Dumnezeu, se cuibărise şi sălăşuia Moartea însăşi. Nu bănuisem, nu mi-am dat seama, nu se vedea. Ca şi cum ea, Moartea, ar fi sălăşuit în orbita lui goală, în locul ochiului extirpat, desfigurându-i pesemne frumosul chip de înger, iar Dumnezeu în locul unde fusese dinainte, unde fusese dintotdeauna, în suflet. Se poate spune şi aşa. Şi că el, Cosmin, avea această putere de neînţeles, de a o pecetlui acolo, ca sub o lespede, sub bandajul negru, de pirat, pe EA, şi de a se lăsa cu totul în voia LUI, a celui cuibărit în suflet.. Dar eu cred că în suflet erau alături, cei doi. Ca doi fraţi buni: Moartea şi Dumnezeu. Nu am fost în stare să înţeleg niciodată, nicio lectură şi nicio căutare nu a reuşit să mă facă să înţeleg vreodată ce raporturi sunt între ei doi. Până unde se întinde puterea LUI şi unde încetează şi începe a EI. Dacă EL i-o cedează ei, de bunăvoie, sau nu poate altfel? Cine slujeşte pe cine, cine se supune cui? Niciodată însă mai puţin decât în seara aceea, când, buimăcită, mă întrebam cum şi despre ce vom vorbi noi, eu, Raluca şi Cosmin, care m-au invitat să bem împreună câte o cană de vin fiert şi să-mi arate oraşul.
Am vorbit despre toate: despre Timişoara, despre munca lor, despre iubirea lor, despre cărţi şi despre Moartea cuibărită în orbita lui goală. Avea să se mai ducă o dată la Viena, pentru încă o serie de analize şi, dacă era cazul, de tratamente. Şi spera că în lupta aceasta, va învinge şi-şi va continua proiectele începute, acolo, la Cărtureşti Timişoara, unde tot ce făcea era o revărsare irepresibilă de entuziasm. Avea să scrie în continuare poeme şi interviuri, avea să continue să publice. Aşa cum învăţase ceea ce doar vecinătatea cu durerea te învaţă: să citească şi să scrie doar cu sufletul.
A fost o seară de neuitat. Ca ocrotită de îngeri… Ca ocrotită chiar de el, de Cosmin, un fel de ambasador al lor, venită să mă ajute pe mine, să-mi dau seama, paradoxala generozitate a adâncii lui tristeţi, cum e cu această tovărăşie, Dumnezeu şi Moartea, sălăşuind îmbrăţişaţi, acolo, în inima lui.. Fiindcă el, Cosmin, înţelesese. Înţelesese profund, o dată pentru întotdeauna. Se vedea după felul cum privea lumea, cum primea oamenii şi cum citea cărţile.
Se spune că oamenii care pleacă tineri dintre noi sunt Aleşii, se spune că Dumnezeu îi iubeşte şi îi cheamă la El, Acolo, unde le dă lucruri importante de făcut.
Dar, Dumnezeule, câte lucruri ar mai fi putut face Cosmin aici, printre noi, unde este atâta sărăcie de aleşi, asemenea lui….
