ARDERE - Ciprian Radovan

Dragostea, cuţitul şi pâinea (lui Cosmin Lungu)- Robert Şerban

dragostea e un pachet de unt din care iei cu vârful cuţitului şi întinzi pe unii şi alţii ca pe nişte pâini tari negre fărămicioase mucegăite cum se nimereşte când ţi-e rău de foame să nu pui mult şi să întinzi bine-bine ca un zidar cu mistria care urcă o cărămidă după alta una după alta până sus unde miroase a mortar proaspăt şi de unde cerul porneşte mai departe dragostea e un pachet de unt din care ca să iei şi să întinzi pe unii şi pe alţii ca pe nişte pâini moi albe pufoase proaspete îţi trebuie un cuţit fără vârf

Mircea Popescu

DETASARE

REFLECTARI INTERIOARE

ASCENDENT - Diana Harja

Transfuzie de entuziasm

În timp ce priveam cu ochii, ascultam cu urechile şi percepeam cu sufletul interviul cu Cosmin, am simţit o energie extraordinară ce mi-a umplut Fiinţa. L-a început, doar m-a îmbrăţişat, apoi mi-a dat putere, încredere şi forţă...Ce fel de Forţă?... nu ştiu, căci nu m-am întrebat...Poate doar a Iubirii, căci mai apoi s-au conturat cuvinte, gânduri, fapte... ce fără el şi acea transfuzie de entuziasm, nu ar fi fost posibile...Un suflu înalt de inspiraţie s-a revarsat asupra mea şi s-a născut curajul exprimării.

                                         

 De la sensibil la suprasensibil sau

                                                      
                                                                     Ascendent

Privind adânc în tine, aparent spre nimic se naşte percepţia lumii spirituale. Atenţia cunoaşte o nouă orientare: dinspre lumea iluzorie, aparent exterioară, către Sine şi asta, te face să devii descoperitorul  unei dimensiuni interioare  profunde în care te scufunzi şi devii Liniştea, o linişte de fântână... şi devii Tăcerea, tăcerea lui Dumnezeu... O stare pe care nu o găseşti în cotidian, în ţesătura de vorbe şi fapte imediate... Îţi umple sufletul Fiinţei...
Pictezi şi ea se impregneaza în lucrare.Din ea răsare o activitate sufletească  luminoasă, generatoare de forme şi culori...de gânduri vii...

Un dans al sufletului trăit în realitatea suprasensibilă, aflată în spatele lumii senzoriale, un dans al Fiinţei ce se transmite prin inima pictorului, prin Inimă... Şi se aşează mai apoi pe pânză, tuşă după tuşă, culoare după culoare, energie ce coboară în valuri mari, ca apele unui ocean... Chiar este un ocean....de forţe, de fluide ce ne imprejmuiesc şi ne ghidează vieţile...ce ne hrănesc... Subconştient sau supraconştient ?... contează oare?... Un dans al sufletului ce mişcă mâna povestitorului prin culoare, exprimând  ceea ce ochii mari ai Lui,  văzut-au dincolo...

Culoarea şi sufletul  unit cu ea, vibrează .... Forme, linii, culori. În orice gest de expresie artistică trăieşte o mişcare interioară, o zbatere a sufletului. Forme există şi în înalta lume suprasensibilă. Activitatea creatoare este conştientă, dar forţele mobilizatoare sunt în subconştient. Conştienţa obişnuită nu ştie nimic din miile de procese ce au loc în corpul nostru, dar sufletul şi spiritul ştiu şi participă la toate acestea.

Adormite în lumi nepovestite, izvoarele creaţiei se trezesc, se descătuşează şi impulsul de a le lăsa să curgă nestăvilit, este total, imposibil de ocolit. Asemenea naşterii Lumilor, energia curge şuvoi, prin mine, prin voi, pretutindeni în univers... este nevoie doar de o mână sigura, dornică sa transpună în limbaj plastic susurul apelor, şoaptele vânturilor, lumina viselor, sunetul asurzitor al cascadelor...şi mirificul glas nevorbit al entităţilor de Lumină... Povestitor prin culoare ce aşterne impresiile venite din lumi nebănuite...

Simţi  personajele şi comunici cu ele. Prin culoare şi formă le dai viaţă. Cu cât sufletul cuprinde mai multă emoţie, trăire, visare, cu atât vibrează mai mult culoarea pe pânză. Cu atât există mai multă transmisie. Lumea pe care o aducem cu noi la Trezire, este cea care ne înflăcărează când pictăm şi  aşternem pe suportul ales, lumina spirituală a celor visate... Pictăm aşa cum  trăim în nemărginire. Aşadar tot ceea ce aşezăm pe pânză este redarea unei realităţi suprasensibile. Pictura devine o revelare a lumii spirituale. Cotidianul  este atins de suflul spiritului. Nu există doar materie, aşa cum nu există doar spirit. Un plan susţine alt plan. Lumile se intrepătrund. Aerul pe care îl inspir, chiar dacă nu este vizibil, se află chiar în lumea în care răsuflu, trăiesc.

Pentru cei logici există doar molecule şi atomi. Pentru cei foate senzitivi există suflet. Pentru cei care au asezat cei doi poli în echilibru, există ambele aspecte.

Prin arta faci legătura între vizibil şi invizibil, între tărâmul cuvintelor şi cel al necuvintelor. Este dovada nemuririi omului. Descoperim prin ea forţa, forţa acoperită de negura timpurilor, acoperită de văluri de uitare,  forţa ce rămâne în noi veşnic trează, vie, chiar şi după moarte.  Descoperim acel atom luminos, scânteie ce există şi va exista permanent în noi: Iubirea. Goethe vorbeşte despre creaţiile artistului ca despre fapte săvârşite din iubire, în lumina spiritului. Eu cred că eliberarându-ne  spiritul uman  de coaja ego-ului, de interese imediate, ne vom desăvârşi ca fiinţă, învăţând să  acţionăm din iubire. Abia atunci vom putea vorbi despre Omul care îndumnezeieşte materia.

Când spiritul uman sparge coaja adevărului şi ajunge la miez poate vedea ce anume menţine unitatea acestei lumi. Fiecare dintre noi căutăm să construim în interiorul nostru o lume ce corespunde nevoilor noastre spirituale căreia îi este proprie acea armonie după care năzuim. În exteriorul nostru, natura nu creează ceva care să îi convină omului în totalitate. De aceea dorim să recreăm în interiorul nostru lumea.

GREEN FOR A SPECIAL BOY CALLED COSMIN or GREEN NEVER DIES - Letitia Casandra Panus

For Him:

Blue, is old fashioned and sad

If we compere it to red.

But red is for girls

And you are a boy

Then  green is the color for you to enjoy.

Green is this time the color of love;

And love never goes to graeve

Because you proved to be brave.

                                 ***

A color such green

Was dearest to Cosmeen.

Green as the Christmas trees

And all the rest of the memories.

Green as the field

For angels to land

And green as the grass

For men of his class.

Green, is the name for the trips

And one of the trips

encouraged Cosmin to buy

and offer a green  bunch of tulips.

Soon he came closer to two lips.

                           ***

In the rainbow of your smile,

green was missing at Beauvais.

Me and Ralu hoped you left green in Paris

into bottles of five pennies.

Poison disappeared

and let you fly free

with Wizz Air company.

But  when everything seemed under control

Death could have released you under parole.

Is green  the color of hope?

Yes. You never let a tear to drop.

Even though you were at the end of the rope.

                        ***

Cosmin a man that loved green

We’ll never forget your shoulder to lean on.

Green becomes with you the color of passion

As I am seeing you and your wife always into connection.

For Her:

So, never stop loving green

Especially if this brings you closer to Cosmeen.

For us, the rest:

Let’s say green once more

Appreciating  you loved us all !

EONI - Nada Stojici

ZAMBET - Monica Lungu

Casa alba a tacerii

Asterne praf de stele,

Zambet drag

Cules prea devreme,

Ai raspuns soaptei lui Dumnezeu.

Suntem aici,

Printre aripi de ingeri ce ating pamantul,

Le spun sa ma astepte si pe mine,

Dar ei rad.

Povestea aceasta de vara

Resfira fluturii ce-i port in par,

Zambesti, amintind-mi

Sa cant vietii senine,

Asa cum esti tu.

Imi dai mana, ne inaltam

Acolo unde curcubeul

Este etern,

In izvor de iubire pasesti

Drept, inainte,

Si zambesti!

ELEGIE 111- Gabriel Kelemen

AFIS EXPOZITIE

SUB ZODIA CERBULUI - Raluca

(...)

              ......Şi astfel, pentru ca două destine să se găsească şi să se contopească într-unul singur, a fost nevoie de o zi de vară, de puţină poezie şi de nişte munţi. Transpusă în limbaj standard, această conotaţie lirică pe care am acordat-o eu întâmplării, ar însemna o tabără de creaţie literară, organizată de Palatul Copiilor din Târgovişte în munţii Bucegi, în tabăra Cerbul. Am dat curs acestei invitaţii şi împreună cu trei dintre elevele mele de atunci- Eliana, Sonia şi Corina- am pornit la drum. Fiind primul echipaj care a ajuns în Târgovişte, am fost transportate imediat spre tabără cu un microbus, urmând ca celelalte echipaje din tară să vină cu un autocar, spre seară. Faptul că am ajuns primele în tabără n-a fost un avantaj, din niciun punct de vedere, pentru că a trebuit să ne confruntăm primele cu o atmosferă deprimantă a unei tabere puternic degradată de timp, cu condiţii de cazare mai mult decât insalubre. Acomodarea cu locul a fost destul de dificilă şi numai lipsa unei posibilităţi de a face cale-ntoarsă ne-a constrâns ca totuşi să ne alegem camerele. Am lăsat bagajele în încăperile umede de igrasie şi cu un puternic iz de mucegai şi am apucat pe cărările Cebului, în speranţa că natura ne va salva. Ceea ce s-a şi întâmplat, şi odată cu primul contact cu pădurea, râul şi cerul, am pătruns într-o anume stare, pe care eu o am foarte pregnant întipărită în inimă şi azi. Nu am bănuit atunci nicio secundă că Cerbul se va converti pentru mine într-o zodie, descrisă de stelele unei constelaţii imaginare, iar cărarea de munte - când mai îngustă, când mai largă, când în plin soare, când ascunsă în umbra pădurii, când lină şi fermă, când plină de noroaie şi bălţi- va deveni metafora drumului pe care, de atunci înainte aveam să nu-l mai abandonez.

În regatul Cerbului, pe una dintre cărările care coborau din munte, pe un pod de beton care trecea peste râu, l-am văzut pe Cosmin.

De fapt l-am revăzut, pentru că acesta a fost puternicul sentimet pe care l-am trăit şi am înţeles că tot ceea ce bănuiam eu legat de iubire e adevărat. E un sentiment pe care nu îl pot explica şi nici nu pot spune pe ce anume s-a bazat intuiţia că îl am în faţă pe omul care va da sens vieţii mele.

-  Sărut mâna!  Mă mai recunoaşteţi?

Aceasta a fost întrebarea pe care mi-a adresat-o Cosmin, făcându-mi  semn cu mâna când încă eram suficient de departe de el şi de cei trei copiii cu care venise în tabără, încât să nu pot decât să fac supoziţia că grupul din faţa noastră e tot un grup de participanţi la tabăra de creaţie, mânat pe cărari de munte din acelaş motiv ca şi noi. Faţa, deosebit de senină, zâmbetul imens, nespus de prietenesc şi lumina ochilor m-au făcut să simt că, într-adevăr, revăd pe cineva drag şi că bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul.

Da! L-am recunoscut! Şi nu doar ca pe o persoană cu care, la un moment dat m-am intersectat, ci recunoaşterea mergea cu mult, mult timp înainte, cu mii şi mii de vieţi înainte. Parcă aveam în faţă, în carne şi oase, făptura a cărei existnţă o intuiam, o percepeam cu instrumentele subtile ale sufletului, dar pe care, dintr-o inexplicabilă neputinţă, nu o găsisem în plan concret. Simultan, aproape violent şi cu un efect năucitor asupra mea, mintea şi sufletul şi-au intersectat traiectoriile până atunci paralele, şi din locul întretăierii lor a ţâşnit sentimentul atât de putenic al trezirii, când am simţit că mi se deschid ochii, că sunt prezentă în propria viaţă, care mereu s-a manifestat la fel de explicit, dar eu am preferat să fiu superficială şi să rămân într-un foarte comod nivel denotativ. Nici nu ştiu cum să cuprind în propoziţii şi fraze acea secundă infinită, care a lămurit instantaneu totul, secundă în care am ştiut că trăiesc un moment crucial al existenţei mele. La nivel fizic, concret, da, îl recunoşteam pe Cosmin, pentru că, da, ne mai văzuserăm. Întâlnirea aceea, pe care destinul o făcuse să se întâmple şi care ar fi putut să fie punctul zero al poveştii mele şi a noastre, a rămas pentru mine, până în ziua de azi un mister. Legat de ea, am încetat, oarecum, să îmi mai pun întrebări, dar cred că nu am încetat să îmi aduc reproşuri că am ratat-o.

   Era în noiembrie 1999 şi profesorii coordonatori ai cercurilor de creaţie literară de la Palatele Copiilor din ţară, ca şi cei de arte plastice şi jurnalistică, am fost chemaţi la Cluj, pentru a lucra la nişte programe orientative pentru amintitele activităţi extraşcolare. Fiind în al doilea meu an de activitate, sarcina mi s-a părut foarte provocatoare, mai ales că încă nu mă dumirisem  foarte exact asupra a ceea ce am de făcut la cerc. Rolul mi s-a părut plin de responsabilitate, iar dorinţa de a face faţă acestei provocări, ca şi intenţia de a culege de la colegii mei mai experimentaţi sfaturi folositoare, au constituit elementele pe care m-am focusat 100%. Atenţia nu mi-a fost distrasă de la aceste obiective, nici măcar de ceea ce putea să fie înca de atunci întâlnirea vieţii mele. Probabil că eu nu eram pregătită pentru asta, probabil nici Cosmin, sau poate că acest moment a fost să fie pregătitor pentru ceea ce avea să se întâmple peste mai puţin de doi ani. Nu ştiu! Cert este că la sedinţa premergătoare lucrului pe ateliere, ni s-a făcut o scurtă prezentare a celor cu care aveam să lucrăm şi atunci am sesizat că profesorul de jurnalistică venit de la  Palatul Copiilor Arad e incredibil de tânăr! Aceasta a fost singura impresie pe care am consemna-o, inconştient, cred, şi atunci, la Cluj, n-am mai avut prilejul să văd dacă tinereţea e dublată şi de pricepere, ori nepricepere în ale metodicii, pentru că el a dispărut. N-a participat la niciun atelier de lucru, n-a venit nici la despărţirea festivă organizată în una dintre taberele Clujului. Din toată întâlnirea de atunci dintre mine şi Cosmin, am păstrat în amintire doar acea impresie asupra tinereţii lui şi imaginea în care el, îmbrăcat intr-un pulover alb cu dungi late gri, iese pe uşă.

Şi aşa, pe podul de beton de peste râul din apropierea taberei Cerbul, l-am recunoscut pe Cosmin. Dar această recunoaştere a fost cu mult mai profundă decât simpla revedere a tânărului profesor de jurnalistică pe care îl văzusem, pentru câteva minute, la Cluj. Întrebarea lui, „Mă recunoaşteţi?” a stârnit în sufletul meu un asemena ecou, încât a reverberat în toată fiinţa mea şi m-a trezit din cel mai profund somn.

Acela a fost momentul în care cuplul nostru s-a format şi de atunci (probabil că şi până atunci) nimic din ce a însemnat povestea noastră nu a intrat în limitele vreunui tipar. Tot ce ni s-a întâmplat în următorii nouă ani, limita de timp în care am format un cuplu în plan terestru, a intrat în sfera firescului, dar niciodată în ce a ordinarului.

Cosmin si ingerul - Eliana Popeti

e în casă de aproape un an

întâi era fluture

se agaăţa în perdea şi-mi arăta aripile mici

parcă ieşite din mâna unui copil

când s-a făcut înger în toată regula

am început să zburăm împreună prin cameră

când dorm zbor cu patul

câtedată sar din pat direct pe aripile lui mici

la început am crezut că-l rănesc, dar nu

el mă împingea în pat

şi-apoi mă trăgea din nou pe aripile lui

cred că îngerul e un copil

din toată iarba asta verde

cel mai mult îmi plac buburuzele

noi avem multe buburuze în casă

au venit împreună cu îngerul

s-au aşezat pe faianţa din bucătărie

mă ţin de iarbă cu degetele de la picioare

mi-am pierdut patul

sunt foarte multe culori vii aici

alb şi galben şi mai ales albastru

şi sunt liber ca atunci când stăteam sub ninsoare

de-aici de sus nu recunosc strada mea

nici casa noastră cu buburuze

eu am crescut odată cu îngerul

şi n-am mai avut loc să zburăm prin casă

DIN PRAG - Teodora Muth

Zmeu colorat, suie, suie sufletul meu, călărind vântul  

dincolo de pragul norilor, unde se-ascunde cuvântul,

privesc în jos cum se retrage în el însuşi

devenind mai mic şi mai tăcut, miezul Pământului,

până când zgomotele zilei se destramă pe drum

şi nu mai aud cum curge cafeaua de dimineaţă,

cum foşnesc paginile ziarului,   

cum timpul se sparge, în cioburi transparente,

zornăind pe pardoseala prezentului

Sunt încă aici dar şi dincolo de-acum,

suie, suie, sufletul meu, îmblânzind ceaţa

oare când am învăţat să trec prin timp fără să mă rănesc,

când am înţeles că sângele viu nu îngheaţă?

Mi s-a arătat îngerul în somn şi mi-a dat o inimă nouă

spunându-mi că voi avea nevoie de ea curând

că moartea e doar o altfel de viaţă, în care vedem

dincolo de pleoapele coborâte, până mult, mult mai departe

vedem cu degetele şi cu gândurile,

cu iubirea din noi vedem, fără greşeală

şi înţelegem rânduiala fiinţării, fără ca ea să ne mai doară

Şi aripi mi-a adus, tremurătoare, curate ca doi nuferi,

arătându-mi anume unde să le aşez între umeri

să pot zbura cu el, prin vecii,

să aleg cu ce chip nou mă voi întoarce, cu ce dor de-a fi

Suie, suie, suflet al meu, colorat şi uşor ca un zmeu

manat spre casa-ţi cerească de îngerii lui Dumnezeu,

dincolo de pragul norilor, suie, dincolo de ceaţă,

acolo unde dăinuie cuvântul, iubirea şi viaţa

*** Simona Constantinovici

eu cred că fericirea există

în doze mici

cu gusturi diferite

în funcţie de vârste

în ton cu anotimpurile

eu cred că fericirea

se reinventează

în lucrurile mărunte

foarte mărunte

cele mai mărunte

nu e o piesă de schimb

prin urmare nu o putem

cumpăra răscumpăra

licita supralicita

vinde revinde

eu cred că fericirea

ne învaţă să trăim

ştiind că-ntr-o bună zi

umbra noastră va pătrunde

în umbra celorlalţi

pe sub pământul din unghia

stelei căzătoare

ZODIA CERBULUI -Ana Adam

ALESUL- Doina Jela

Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început. Un băiat, probabil foarte tânăr, fiindcă numele lui nu-mi era cunoscut, îmi făcea invitaţia de a duce  la  Cluj şi la Timişoara şi a vorbi în librăriile Cărtureşti de acolo, cartoful fierbinte al ultimei mele cărţi.

Ar fi trebuit să-mi dau seama, imediat ce am primit invitaţia, din felul cum era ea formulată, sau măcar, după ce-am acceptat invitaţia, din felul în care a decupat el din carte, pentru a-şi face profesionist, temeinic, campania de  promovare a evenimentului.  Întâi şi întâi ar fi trebui să-mi dau seama din faptul că un om tânăr citise o asemenea carte despre durere, bătrâneţe şi moarte.  Apoi, pentru că voise să o promoveze, să şi-o asume public, fiindcă mărturii emoţionante şi emoţionate mai primisem la telefon, dar în general, cu foarte rare excepţii, cartea îmi  fusese citită şi înţeleasă, aşa cum eu nu o scrisesem.  Până şi de unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei şi până şi de cele mai perspicace dintre vocile cititoare de la noi. N-aş zice că fusesem surprinsă de primirea aceasta. Surprinsă am fost de lectura justă a  lui Cosmin.  Din particularitatea asta ar fi trebuit să-mi dau seama: Cosmin citea altfel. 

Nu-mi este greu acum, când ştiu, să spun cum anume altfel. În cea mai mare parte a vieţii noastre, noi toţi, fără nicio excepţie, citim cu sensibilitatea, cultura, experienţa noastră de lectură, prejudecăţile, orgoliile, ranchiunile noastre, curiozităţile noastre particulare, istoria noastră personală, starea noastră de moment şi cine ştie câte alte  ingrediente de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi, pentru care suntem mai mult sau mai puţin îndatoraţi lumii exterioare. În preajma şi în faţa bolii fatale şi a morţii, citim doar cu sufletul nostru, nesusţinut, netulburat, neînsoţit de nimeni şi de  nimic.  Citim cu toată singurătatea sufletului nostru, ca în faţa lui Dumnezeu, asta când avem norocul să credem în el.

Nu mi-am dat totuşi, seama. Tot ce am bănuit, a fost că  neverosimilul  meu corespondent de la Timişoara avea acest noroc. Părea un om credincios, poate chiar dăruit cu o anumită supradoză de fervoare, contrastând  plăcut cu lumea aceasta acrită, sceptică, mercantilă. Să-i zicem, laic, entuziasm, deşi nicio etimologie, ştiinţific probată sau poate fantezistă, nu mă seduce mai mult decât aceea care  pretinde că entuziasm vine dintr-o sintagmă grecească însemnând ”Dumnezeu în inimă”. Fiindcă asta mi se pare şi mie a fi acest nepreţuit dar al entuziasmului: să-l ai pe Dumnezeu în suflet. Or Cosmin avea  darul acesta  minunat şi îl părea să îl pună,  generos, în tot ce făcea.

Nu mi-am dat seama, de aceea, nici când l-am avut în faţa ochilor.

           Aerul lui, înfăţişarea,  frumuseşea senină, surâsul blând şi liniştit, toate se potriveau cu  mesajele pe care ştia să le scrie şi cu etimologia care spune că Dumnezeu e în tot ce avem noi bun.

Ce nu se potrivea unui om credincios până la fervoare, şi nici distincţiei lui de om fin, aşezat, cuviincios, era extravaganţa de a purta pe ochiul stâng un bandaj negru, ca Armand Călinescu şi ca piraţii.

Şi totuşi, nici acum nu mi-am dat seama. Tinerii din ziua de azi, iar Cosmin era foarte tânăr, deznădăjduitor de tânăr, pot avea tot felul de idei, cu cât mai nepotrivite cu ce credem noi că ar sugera înfăţişarea lor, cu atât mai inspirate.

Mai târziu într-o convorbire telefonică cu Smaranda Vultur, pe drumul dintre cele două oraşe, am aflat: în sufletul lui Cosmin, alături de Dumnezeu, se cuibărise şi  sălăşuia  Moartea însăşi. Nu bănuisem, nu mi-am dat seama, nu se vedea. Ca şi cum ea, Moartea, ar fi sălăşuit în orbita lui goală, în locul ochiului extirpat,  desfigurându-i pesemne frumosul chip de înger, iar Dumnezeu în locul unde fusese dinainte, unde fusese dintotdeauna, în suflet. Se poate spune şi aşa. Şi  că el, Cosmin,  avea această putere de neînţeles, de a o pecetlui acolo, ca sub o lespede, sub bandajul negru, de pirat, pe EA, şi de a se lăsa cu totul în voia LUI, a  celui cuibărit în suflet.. Dar eu cred că în suflet erau alături, cei doi. Ca doi fraţi buni: Moartea şi Dumnezeu. Nu am fost în stare să înţeleg niciodată, nicio lectură şi nicio căutare nu a reuşit să mă facă să înţeleg vreodată ce raporturi sunt între ei doi. Până unde se întinde puterea LUI şi unde încetează şi începe a EI.  Dacă EL i-o cedează ei, de bunăvoie, sau nu poate altfel? Cine slujeşte pe cine, cine se supune cui? Niciodată însă  mai puţin decât în seara aceea, când, buimăcită, mă întrebam cum şi despre ce vom vorbi noi, eu, Raluca şi Cosmin, care m-au invitat să bem împreună câte o cană de vin fiert şi să-mi arate oraşul.

Am vorbit despre  toate: despre Timişoara, despre munca lor, despre iubirea lor, despre cărţi şi despre Moartea cuibărită în orbita lui goală. Avea să se mai ducă o dată la Viena, pentru încă o serie de analize şi, dacă era cazul, de tratamente. Şi spera că în lupta aceasta, va învinge şi-şi va continua proiectele începute, acolo, la Cărtureşti Timişoara, unde tot ce făcea era o revărsare irepresibilă de entuziasm. Avea să scrie în continuare poeme şi interviuri, avea să continue să publice. Aşa cum învăţase ceea ce doar vecinătatea cu durerea  te învaţă: să citească şi să scrie doar cu sufletul.

A fost o seară de neuitat. Ca ocrotită de îngeri… Ca ocrotită chiar de el, de Cosmin, un fel de ambasador al lor, venită să mă ajute pe mine, să-mi dau seama, paradoxala generozitate a adâncii lui tristeţi, cum e cu această tovărăşie, Dumnezeu şi Moartea, sălăşuind îmbrăţişaţi, acolo, în inima lui..  Fiindcă el, Cosmin, înţelesese. Înţelesese profund, o dată pentru întotdeauna. Se vedea după felul cum privea lumea, cum primea oamenii şi cum citea cărţile.

Se spune că oamenii care pleacă tineri dintre noi sunt Aleşii, se spune că  Dumnezeu îi iubeşte şi îi cheamă la El, Acolo,  unde le dă lucruri importante de făcut.

Dar, Dumnezeule, câte lucruri ar mai fi putut face Cosmin aici, printre noi, unde este atâta sărăcie de aleşi, asemenea lui….

*** Elena Jebelean

La început,

când pământul străveziu şi tăcut

se întrupa în tăcerile noastre

şi curgea spre tărâmuri albastre

cu dimineţi nesfârşite de rouă

sferică, limpede, fără de nume,

doar cu pereche în cercul de stea

alunecând

pe orbite de nea,

topind sarea păcatului

în care lumea luminii sticlea...

La început,

de cuvânt înainte,

într-un cosmos de sfere, cuminte,

într-o altfel de ordine,

într-o altfel de stare,

într-o mişcare-ntr-atât interioară

că nu poate fi decât

o altfel de mişcare...

La început numai dragostea unea

lumile,

curate ca lacrima.

NEPOATA LUI DALI (fragment)- Simona Constantinovici

În spitalul de oncologie, anonimii se transformă în vedete. Nu mai contează de unde vii şi cine eşti. Un suflu de raritate devastatoare, complexă, te învaţă să-l iubeşti pe cel de lângă tine ca şi când ar fi un alter ego al tău. Suferinţele din jur sunt ale tale, te trezeşti cu ele, adormi cu ele, nimic nu-ţi mai este indiferent, porţi în suflet, în tine, la pătrat, la cub, toate neliniştile, urletele, fricile celorlalţi. Suprapuse peste propria  neputinţă. Spaţiu pe care nici un coşmar nu-l poate descrie. Spaţiu neprimitor. Copii şi adulţi bolnavi de cancer. Fără păr. Cu puf de răţuşcă ciufulită pe ţeasta sub formă de ou. Durere multiplicată. Înmiită. (Cuvânt folosit arareori. Aici se potriveşte.) Durere cu gust de mâncare fără sare. Clinica, una din cele mai mari din lume, e o enormă inimă de piatră, conectată la sute de aparate. În inima asta de piatră pulsează alte inimi. Catedrală de inimi. Catedrală de sânge. Transfuziile. 500 de ml punga. De două ori în două săptămâni. Pungi bombate. Pic, pic, pic. Parcurs interminabil. La ultima administrare s-a umplut de purpură. S-a oprit transfuzia. Confuzie. O altă grupă de sânge. Din nou la un pas de moarte. Mămici care plâng non-stop. Semn de slăbiciune. Mămici revoltate. Tratamente contestate. Nu înţeleg prea bine de ce am ajuns aici. Mă uit în jur. Speranţă există. Ele tac şi înghit lacrimi. Unii copii înţeleg. Au încetat să mai întrebe când pleacă la ei acasă. Copii cu leucemie, puşi pe citostatice. Copii cu tumori maligne, benigne. Ce muzicalitate stranie! Mă îmbăt şi eu cu iluzia că mâine, luni, după puncţie, totul va fi bine. Că voi ieşi din această închisoare, că voi fi un alt om, ca înainte. Că cineva, un el sau o ea zâmbitoare îmi va spune că a fost o eroare regretabilă în diagnosticare. Medici de diferite calibre vin, pleacă, mă privesc intens, ca pe un cobai, cu stetoscopul lipit de pielea transpirată. Unii încălzesc stetoscopul în palme. Alţii nu. Par nedumeriţi. Şuşotesc. Mă privesc din nou, cu duioşie. Cu amărăciune. (Când ei şuşotesc, mă gândesc la cascada de la Ochiul Beiului, de-acasă. Acelaşi susur. Acelaşi mister. Era acolo şi-o păstrăvărie. Cumpăram kilograme de păstrăv proaspăt. Ne aşezam pe butuci, ascultam clipocitul apei. Aerul rece, de munte, ne izbea cu toată puterea în ceafă. N-am întâlnit nici o viperă, deşi se spune că locul e recunoscut prin şerpii ăştia care ucid nemilos. Peştii vii, calzi, sfârtecaţi de la cap la coadă cu briceagul, spălaţi în apa vreunui pârâu. Îi frigeam imediat ce ajungeam acasă. Mirosul acela de păstrăv prăjit e incomparabil. Cu mujdei de usturoi sunt nemaipomeniţi. Te lingi pe degete şi-ţi doreşti ca timpul să se oprească în loc.) Tac şi înghit felii de speranţă. Poate lacrimi. Pe Dumnezeu în porţii mari de durere. Prietenii francezi m-au înconjurat cu obiecte de cult. Icoane, cruciuliţe, acatiste, biblii în miniatură, mir, ulei sfinţit, busuioc. Le sunt recunoscător, deşi multe sensuri îmi rămân quasinecunoscute. Chipul dumnezeului meu e altfel. Nu încape în file tipărite de rugăciune. Chipul Lui e mai aproape decât mi-aş fi imaginat vreodată. Ies pe coridor. Medicii mi-au permis acest lucru. Sunt pe undeva o excepţie. "Acceptarea dumitale în spitalul ăsta e o excepţie." Mi-a intrat bine în cap această idee. Excepţiile - se spune - au un grad mai avansat de percepţie a lucrurilor. Rahat! La masă, înghit durerea cu lingura mare. Cei de lângă mine, la fel. Un cor al plescăiturilor fin articulate pe scheletul durerii. E rece pe coridor. Toţi purtăm măşti. (În spatele măştilor e o umezeală de nedescris. Ceea ce respiri e un soi de praf amestecat cu salivă. Propria-ţi salivă.) Să nu împrăştiem microbii, să nu luăm unii de la alţii viruşi, bacterii sau cum se vor fi numind minusculele vietăţi. Puterea bacteriilor. The power of bacteria. Aici nu se intră fără mască! Aplazie! Ultimul cuvânt îmi era necunoscut. Nu doream să fiu considerat prost încă de la început, aşa că nu-mi aduc aminte să fi pus vreo întrebare de elucidare a cuvântului. S-ar fi putut să constat că şi colegii mei erau la fel de ignoranţi ca mine. E cald în salon, ca-n trenurile româneşti, iarna. Se storc pijamalele. Se întind pe calorifere. Ziua se duce, noaptea la fel. "Aici intri, dar nu ştii când ieşi. Da, e adevărat! Eu m-am obişnuit. Am deja opt luni. Nu glumesc, opt luni mari şi late de luptă cu boala. Nu cred că se mai poate face, în cazul meu, ceva. Minunea la care am visat în lunile astea s-a spulberat la prima ecografie de după operaţie. De fapt, a fost şi un RMN. În fine, alte chestii din astea savante. Nimeni nu se încumetă să ni le explice." "Luaţi, vă rog, hainele de pe calorifere, de pe scaune. Azi vine profesorul Hans din Austria în vizită! Ne facem de căcat dacă vede ce mizerie e în saloane. Pe noptieră să nu rămână decât cana, atât!" Infirmierele, cu tupeu, ne tratează ca pe o materie lipsită de minte, o magmă necugetătoare: "Mă bag în voi, mama voastră de însoţitoare! Nu vedeţi cum arătaţi? Halatele sunt nespălate, şifonate, atârnă pe voi ca pe stafii! Iar părul, ce să mai zic, e năclăit foc, sperietori de copii ce sunteţi! La voi în salon pute!" Fiinţa se reduce treptat la stadiul de moluscă sub privirile aseptice ale infirmierelor. Nimic personal. Nimic.

IN ECHILIBRU- Raluca

        

            Primul meu gând a fost că vreau să fug. Oriunde, departe, cât mai departe, să mă ghemuiesc undeva, să nu ştiu de nimeni şi de nimic şi să aştept. Să aştept să trecă timpul, să treacă boala, să trecacă răul şi să revin când totul va lua sfârşit. Nu mă vedem nicicum în stare să trec prin încercarea  la care mă provoca viaţa, mă simţeam slabă şi neputincioasă. Inima mea era sfâşiată de spaimă, de durerea neputinţei, de revoltă şi furie. Aş fi vrut să existe o instanţă în faţa căreia să pot protesta, să pot pleda cu forţa iubirii mele pentru un schimb de destine, să pot să preiau eu boala lui Cosmin pentru ca el să fie salvat. Dar instanţe din acestea nu există, trocuri de felul acesta nu se fac!

Mai târziu, când mi-am exprimat acest gând cu voce tare în faţa lui Cosmin, l-am făcut să plângă. Mi-a zis atunci, cu o disperare uriaşă, că asta ar fi însemnat pentru el un adevărat blestem, ceva mult mai cumplit decât boala în sine. „Nu-ţi dai seama ce vorbeşti? Asta însemană că îmi vrei un rău mai mare decât boala! Eu n-aş fi putut să trec prin ce treci tu, n-aş fi rezistat să văd că ţie ţi se întâmplă ceva!”. Mi-am dat seama atunci că gândul meu nu avusese nicio noimă, că un rol nu e mai uşor de dus decât celălalt, că e fundamental greşit să cred că viaţa e sigura miză care ne poate transforma în învingător sau în învins.  În roluri diferite, pe căi şi la timpuri diferite, şi eu, şi Cosmin  am ajuns la propriul liman. Drumul n-a fost uşor, ba dimpotrivă, de multe ori ne-a adus în pragul abandonului, dar puterea noastră de a ne ridica mereu şi mereu, de a ne remonta şi de a o porni înainte, ne-a fost dată de iubire.

Iubirea noastră, nici mare, nici mică, şi, probabil, cu nimic deosebită faţă de toate iubirile de pe pământ,  ne-a făcut puternici, ne-a susţinut şi ne-a motivat, ne-a făcut să trecem prin cele mai tulburătoare experienţe, ne-a făcut să ne decoperim fiecare pe sine şi unul pe celălalt, ne-a arătat că nu există limite de niciun fel şi că nu există sfârşit.

Printr-o alchimie subtilă a cuplului nostru, noi n-am existat ca jumătăţi ale unui întreg, ci ca un întreg în sine cu două feţe inseparabile, complementare şi perfect integrate. Am fost inseparabili ca susul de jos, ca stânga de dreapta, ca trecutul de viitor. Am mers mereu pas lângâ pas şi umăr lângă umăr şi ne-am susţinut reciproc.

Pe toată durata drumului ne-am împărţit „sarcinile”  şi asta a făcut, datorită felurilor noastre complementare de a fi, ca tot ceea ce înseamnă azi pentru mine amintire să nu fie eminamente întunecată. Oricât de absurd ar părea, aproape niciuna dintre experienţele derulate pe parcursul celor trei ani nu a fost doar dramatică. Prin nu ştiu ce tendinţă de echilibru, se întâmpla mereu ceva care să aducă lumină acolo unde nu ne mai aşteptam, să compenseze o situaţie critică printr-o soluţie imprevizibilă, să vâre o mică, dar semnificativă bucurie, acolo unde părea că nu e loc decât de lacrimi. Astfel, experienţa Vienei, a spitalizării, a operaţiilor, a terapiei cu radiaţii sunt dublate de întâlniri fericite, de întâmplări frumoase, de multe  bucurii  mărunte. Meritul, în cea mai mare parte, este al lui Cosmin, care a ştiut să transforme de nenumărate ori întunericul în lumină şi să dea puls zilelor noastre, deşi ticăitul cronometrului ne ajungea de multe ori din urmă. N-a abandonat viaţa în favoarea „luptei cu boala”, deşi n-a încetat niciodată să creadă că lucrurile pot fi schimbate fundamental.

Astăzi, mie îmi e mai uşor să privesc trecutul, tocmai pentru că amintirile au o aura de lumină inseparabilă, şi în balanţă, lacrima şi zâmbetul stau în echilibru perfect.

From: Cosmin Lungu <clungu_ro@yahoo.com>
To:
Sent: Wed, February 27, 2008 6:28:00 PM
Subject: Primavara a trecut granita si in Austria

  Draga ....

La noi ieri a fost ziua bicicletelor. M-am luat la intrecere cu Raluca pe piste, prin parcuri, ne-am dus la Dunare, am concurat la "Cea mai frumoasa piatra ochita" (fiecare a cautat pietre iesite din comun si la final, de comun acord, am ales una, ca suvenir), ne-am dus pe insula Dunarii, pe urma pe o limba a Dunarii (un mic port de iahturi), in general am pedalat mult si ne-am bucurat tare (in locurile fara martori). Ce mult imi plac pistele lor - largi, lungi, in tot orasul, nu numai un kilometru, ca in Timisoara, cu numerosi alti "participanti la trafic" (!), diferiti de tine: skate-board, role, caini cu stapan.  Foarte fain!

 Aici e primavara totala, cu branduse galbene,mov si albe prin parcuri, cu pajisti ce te trag inspre ele, prin miros si culoare, cu pesti aurii strecurati printre frunze uscate ramase din iarna, cu tineri ce alearga si in timpul asta isi imping caruciorul cu bebelusul in el. Ne intrebam noi daca in Romania ar fi posibil asa ceva? Cel putin dintr-un motiv, nu: din cauza gropilor si denivelarilor din asfalt. De cate zdruncinaturi ar avea parte bietul copil! Mai sunt si batranii care conduc firesc masini, care merg in pas fortat cu bete de schi adaptate (probabil ca sa li se antreneze muschii de la spate)... Ce placuta vederii e normalitatea asta, ce ar sfarsi la noi prin a fi privita ca excentricitate, anormalitate.    

  Ai vazut ca a luat Oscarul filmul ala violent? Deocamdata nu ma tenteaza nimic sa il vad,  dar poate ma incolo, dupa ce mai imi povestesti tu ce  faze contine, ma uit.
            Maine dimineata merg la RMN si apoi la controlul fixat de neurochirug.

Gata cu suspinele! Facem loc pozelor: una cu bicicletele noastre  si altele cu formele primaverii la Viena. 

Cu drag

  Raluca si Cosmin

(Iubire intre biciclete. Pupaturi cu rotile din fata)

(Primavara la Viena)

*** Simona Constantinovici

Dumnezeu mi-a şoptit la ureche un poem

îi spuneam să repete unele cuvinte

din cauza circulaţiei nu auzeam sfârşitul versului

câte-o sirenă de salvare bruia armonia lumii mele

Dumnezeu nu avea însă timp

El şoptea şi pleca

am rămas ca un prost privind pe cer dâra

Lui de lumină albastră izbindu-se de dâra

unui avion cu 365 de pasageri

izbindu-se cu putere de dâra mea

neprietenoasă

am înţeles atunci că-ntre moartea mea şi

nemurirea Lui nu-i decât un pas

nu-i decât un popas,

hélas!